În avionul din Dubai spre Jaipur erau aproape numai bărbaţi. În afară de mine, cred că mai erau doar două femei în A 320-ul celor de la Air Arabia, un low cost ce operează zboruri în zonă. Îi văzusem de la check in, muncitori indieni ce lucrau în Dubai care duceau acasă o cantitate impresionantă de bagaje, care i-ar face şi pe cei mai gospodari români care vin din Spania cu autocarul să ridice o sprînceană. Televizoare, canapele, baloţi imenşi înveliţi în plastic, electrocasnice de toate tipurile, sute de plase, multă rafie, mîncare, animale, totul era acolo, împachetat în cele mai neaşteptate forme. În avion, vedeam cum angajaţii aeroportului încearcă să le îndese în cală. Din cînd în cînd, cîte unul ieşea scărpinîndu-se în cap şi ridicînd din umeri, făcînd semn că gata, nu mai e loc. Intrau alţi doi, rearanjau, şi alţi baloţi intrau. Panicată cum sînt de zboruri, o întreb timid pe stewardesă dacă nu cumva depăşim greutatea admisă. Rîde şi îmi spune că aşa e mereu pe zborul de India şi să nu-mi fac griji, totul e calculat la limită. Tot atunci am aflat şi că telefoanele sună bine mersi şi la 1000-2000 m altitudine, minute bune după decolare. Însoţitorilor de bord le-a fost imposibil să-i convingă pe pasagerii indieni să le închidă. Ziceau da, da şi, cum se întorcea stewardesa cu spatele, le deschideau veseli, ca nişte copii fascinaţi de lucrul interzis. La fel cu orice procedură de siguranţă, de la centură la fumat. Nu le păsa. Fericirea lor cea mai mare era să scape de doamna învăţătoare care-i bate la cap.

Am ajuns în Jaipur la 3 dimineaţa, fără nici o rezervare făcută şi fără cash. În faţa aeroportului stăteau pe jos sute de oameni, unul lîngă altul. Unii dormeau, alţii găteau, alţii vorbeau, totul într-un întuneric nefiresc pentru un aeroport. Brrr, am zis şi ne-am întors urgent înăuntru, zicîndu-ne că cel mai sigur e să plecăm dimineaţă. Ce făceau aco