Pretenţiile guvernanţilor noştri din ultimele două decenii sînt cît se poate de mirobolante în ceea ce priveşte evaluarea cercetării româneşti. Aserţiunea este valabilă şi în cazul educaţiei. Să mă explic: mai-marii de prin departamentele de Cercetare şi Educaţie impun criteriile de evaluare cele mai performante din Europa, emit pretenţii, construiesc şi lansează proiecte de cercetare interdisciplinară, vorbesc de competenţă şi meritocraţie în promovările academice, promit modalităţi de valorizare corectă şi eficientă a diplomelor academice şi... pămîntul e mare... cîte nu ne-a fost dat să mai auzim. Dar, după ce se narează norma, comunitatea profesorală şi cercetătoare priveşte cu scepticism şi se întoarce plictisită la vechile practici, în care totul devine posibil... fără prea multă meritocraţie... fără buget, dar, sigur, cu multe, multe promisiuni şi pretenţii.

DE ACELASI AUTOR Crema Carmen Sylva şi sluţenia doamnei R. Aripile monahismului – credinţă şi comerţ Vrem o ţară ca afară – cu cine? O carte de bucate pentru oameni grăbiţi Or, în comunitatea academică, o practică a rămas nezdruncinată de mai bine de două decenii: cercetarea cu sacoşa de rafie. Sacoşa de rafie s-a impus în ultimul deceniu, fiind mai trainică şi suportînd kilogramele de inteligenţă migratoare, dar am prins şi vremurile cînd ştiinţa şi inteligenţa românească se transportau cu sacoşa de 1 leu. Despre ce este vorba? Păi, lucrurile stau cam aşa: în orice institut şi instituţie de cercetare din lumea civilizată, există un serviciu de distribuire a operelor membrilor. Cu alte cuvinte, cercetătorul, profesorul, laboratorul materializează rezultatele activităţii în cărţi şi reviste care ar trebui difuzate. Ca toate aceste opere să aibă vizibilitate, să fie citite şi citate, să aibă un impact (că tot s-a emis şi impus conceptul de „factor de impact“), ele ar trebui să circule, să fie dif