În Prefaţa volumului*, Eugen Negrici afir­mă tranşant: „George Almosnino a con­tribuit cu cele cinci volume de versuri ale sale, într-o măsură nebănuită, la in­tra­rea în veritabilă modernitate a poeziei româneşti din comunism“. Cunoscând bine cele cinci volume încă de la apa­ri­ţie, de data aceasta m-am gândit să în­­cep a citi antologia de la sfârşit, adică de la zguduitorul portret intitulat Nino, pe care, cu un har deosebit al reamintirii esenţiale, i-l face poeta Nora Iuga, soţia autorului. Asta pentru că de aici se vede cel mai bine unicitatea (organică, psiho­lo­gică, comportamentală) a omului. Iar din ciudatele sale obiceiuri zilnice, din preferinţa sa pentru umilele colţuri ur­ba­ne, ne pare că înţelegem demersul scrii­turii sale minimaliste, uneori aflată la confiniile somnului, alteori la inter­sti­ţii­le gândului necenzurat. Ca urmare, în­­ca­drarea poetului în curente şi şcoli nu ne va aduce vreun spor de înţelegere. În schimb, inefabilul instabil al stărilor, trans­mis cel mai adesea printr-o con­fi­gu­ra­ţie textuală aproape monadică, ne va da cheia acestor poeme. De altfel, tot în Prefaţă, Eugen Negrici, vorbind despre noutatea poeziei lui Nino pentru anii ‘70–’80 ai secolului trecut, scrie: „(cri­ti­cii)... nu şi-au dat seama sau pur şi simplu pe atunci nu ştiau că poate fiinţa o specie de limbaj poetic care comunică o stare, nu un sens“. Aserţiunea de mai sus trebuie corectată cu constatarea, pe care o îndrituieşte întreaga antologie de care ne ocupăm, că această stare nu este una îngust autobiografică, ci ea se con­fundă cu un frison ontologic, antropic, cosmic. Tot aşa cum sumbrul peisaj plu­vios al lui Bacovia (Plumb, Lacustră etc.), chiar dacă ar putea descrie fidel anume averse băcăuane, nucleul ascuns al poe­mu­lui vizează direct universul şi sensi­bi­li­tatea umană ultragiată. Un om tăcut, interiorizat, umilit şi ultragiat – asta a fost