- argument -

e la sfîrşitul anilor ’90, l-am cunoscut pe John – un american care se pripăşise (şi cred că e cuvîntul cel mai potrivit) prin Bucureşti. Avea aproape 40 de ani şi un aer boem, de fapt, chiar era un artist în felul său – cînta în corul Operei (române) şi compunea muzică. Deşi mulţi îl considerau drept un ciudat, m-am hotărît să fac despre el un filmuleţ pentru şcoală. L-am filmat pe John timp de cîteva zile, în diferite ipostaze; totuşi, n-am reuşit să mă lămuresc ce căuta el în România, într-un moment în care toţi dezamăgiţii de după evenimentele din decembrie (şi nu erau deloc puţini) nu mai voiau decît să plece din ţară, se aplica masiv la loteria vizelor sau se depuneau dosare de emigrare pentru Canada. Curiozitatea mea a fost cu atît mai mare cînd am ajuns la John „acasă“ – dacă acea cămăruţă mizerabilă dintr-un demisol în care locuia temporar putea fi numită o casă. Am fost şocată cînd mi-am dat seama că americanul (şi aici mi s-a spulberat un întreg mit legat de bogăţia americanilor, de viaţa lor safe şi lipsită de griji) trăia într-o sărăcie lucie, statutul său nu era departe de cel al unui homeless. Totuşi, de ce venise în România? Deşi vorbea deja binişor româneşte, s-a prefăcut că nu înţelege întrebarea, iar cînd am repetat-o în engleză, a schimbat subiectul. Abia cîţiva ani mai tîrziu am aflat de presupusele sale opinii de stînga, împotriva globalizării şi a societăţii de consum şi de faptul că alesese România din dorinţa de a trăi într-o ţară comunistă. Însă ajunsese aici prea tîrziu, prin 1992, ratase comunismul „la mustaţă“.

DE ACELASI AUTOR La celălalt capăt al lumii „La Pungeşti îţi vine să săruţi pămîntul“ - interviu cu Lech KOWALSKI Documentare made in Romania Groapă din Carpaţi La aproape 25 de ani de la o schimbare politică majoră, încă purtăm o etichetă de ţară „exotică“, una care incită curiozitatea străinilor, la f