70 de peneluri („ca sideful”) îşi pun la lucru harul şi darul, spre a-l întruchipa, ca într-o tabără de creaţie, pe cel care, Grigore Ilisei numit, a ajuns, prin voia Domnului şi prin propria-i vitalitate, a-şi înscrie pe (desigur) răbojul vremii, cea de-a 70 toamnă a vieţuirii.

De la arhim. Timotei Aioanei la Alexandru Zub, şi de la alte, mai mult sau mai puţin proeminente figuri, la marii şi cu atât mai devotaţii anonimi, fiecare îşi află locul în această frescă aniversară, în care privirea de ansamblu este potenţată şi, aş zice, frăgezită de zeci de detalii, care umanizează „lucrarea”, despovărând-o de tentaţia monumentalităţii şi aducând-o la dimensiuni umane. Encomiastica nu lipseşte – e „plasa” unor astfel de eseuri – dar aceasta e estompată de încercările de a dibui omul, lăuntrul lui, dincolo de faptele (culturale, îndeobşte) pe care le-a săvârşit, şi de scrierile cu care şi-a făcut un nume. Se-nţelege, sper, că „fresca” nu este una picturală, majoritatea celor care dau cu subsemnatul fiind oameni ai condeiului, fie acesta neînsemnat pe-o carte, dar înstrunit acum, cu abnegaţie, ca să fie, cât de cât, la înălţimea momentului şi-a modelului. Vrând-nevrând – mai degrabă nevrând – cei mai mulţi dintre semnatari intră în siajul omagiatului, dedulcindu-se la „limba vechilor cazanii”, la vorovirea în duhul pisanicesc şi metaforesc, înspre care înscrisurile lui Ilisei – îndeobşte cele publicistice – glisează neîngrădite în ultima vreme. E o seducţie şi un pericol pe care eu însumi le resimt când citesc prea mult Ilisei.

Ceea ce i se recunoaşte, peste tot, ieşanului cu Fălticenii-n glas, este vocaţia prieteniei. Nu doar cei 70 „aleşi”, dar încă de vreo trei ori pe atâţia fiinţează în multe locuri, la oraşe şi sate, în încântarea de a-l şti apropiat şi de a spera că vor sta cu el la „oleacă de taifas”. Câteva dintre „înfloririle” lui orale sau sc