„Criza colectărilor” din iarna anilor 1927-1928 a avut un rol crucial în întorsătura luată de evenimente. Stalin a tras o serie de concluzii privitoare la necesitatea de a înființa „bastioane ale socialismului” la sate – colhozuri și sovhozuri uriașe – de a colectiviza agricultura pentru a putea controla direct producția agricolă și pe producători, fără să mai fie nevoie de legile pieței și pentru a se descotorosi de chiaburi, prin lichidarea acestei clase[1]. Astfel, la 31 octombrie 1929, Pravda lansa o chemare la „colectivizarea totală”[2]. O săptămână mai târziu, cu ocazia sărbătoririi a 12 ani de la revoluție, Stalin a publicat un articol intitulat Anul Marii Cotituri, în care a formulat ca și sarcină primordială „lichidarea chiaburimii ca și clasă”[3]. În iulie 1932, Stalin a emis un decret în care erau stipulate cotele de cereale ce trebuiau colectate din Ucraina și Caucazul de Nord, cote exagerat de mari și care prefigurau un conflict între țărănime și stat. La data de 7 august 1932, Stalin a emis un nou decret ale cărui prevederi conțineau pedepsele de natură juridică ce aveau să dea o bază legală confiscării grâului de la țărani. Conform acestui decret, întreaga proprietate a cooperativelor agricole, inclusiv vitele și grânele, era proclamată proprietate de stat[4]. Culacii erau blamați ca purtători ai ideilor naționaliste, iar naționaliștii ca sprijinitori ai atitudinii culacilor. Prin urmare, țăranul ucrainean era considerat o buturugă în calea regimului, indiferent de categoria din care era socotit ca făcând parte. Rezistența față de colectivizare a fost mereu socotită de către liderii sovieticimai puternică în Ucraina decât în Rusia propriu-zisă[5]. Așadar, urma să fie instituită teroarea prin foamete împotriva tuturor țăranilor, cei colectivizați și cei individuali care supraviețuiseră și care erau mult mai săraci decât înaintea colectivizării. Cu toate