Era probabil cea mai stăpînă pe sine persoană din lume. Cineva pe care pînă şi propriile fire din capul perfect coafat o ştiau de frică. Părea că e la curent cu absolut tot ce se întîmplă, vorbea competent despre sarmale şi despre Jung, iar cînd se împotmolea în discuţie, se retrăgea tactic, într-o tăcere semnificativă. Îşi cunoştea drepturile şi le cerea cu aplomb. Ideea că toţi funcţionarii sînt nişte leneşi şi nişte indolenţi era bine înşurubată în capul ei şi să vezi cum mi ţi le dădea de pămînt pe toate cucoanele de la Poştă, care păreau că nu se mişcă destul de repede! Are femeie în casă (un apartament de bloc), pe care o beşteleşte de faţă cu prietenele ei, dar o mai uită vremea la o discuţie cu aceeaşi femeie, după care îşi imaginează că a sondat proletariatul. „Mi-a zăpăcit proasta aia hainele“, povesteşte, scuzînd cumva sacoul care nu i se pare foarte asortat. Îl înjură pe primarul care pune panseluţe pe banii ei şi n-are nici o problemă cînd ia acasă un top de hîrtie de la serviciu.
DE ACELASI AUTOR Specialişti şi renascentişti Filmele din noi O lume complicată Pacheţele de primăvară E genul care te va face, la un moment dat, să te simţi foarte bleg. E genul care te face să te întrebi unde începe prostia şi unde se termină bunăvoinţa. În cazul propriei persoane, desigur. Dai mîncarea înapoi la restaurant? Ţi-a adus chelnerul o supă prea sărată, prea rece, prea nesupă. Ea, după propriile vorbe, „i-ar face-o scufiţă“. Pentru că-şi cunoaşte drepturile şi nu-şi bate nimeni joc de ea, pe banii ei. Recunosc umil că n-am fost în stare niciodată să trimit înapoi un fel de mîncare. E la fel de adevărat că nici n-am trăit situaţii extreme, în care să primesc gîndaci în ciorbă sau (mult) păr în pizza. Cînd mi s-a părut ceva în neregulă, n-am mîncat, pur şi simplu. Dar am plătit chestia aia. Pe banii mei, cum ar veni.
Zilele trecute, am avut o păţanie
