S-ar părea că omul de stat care doreşte să se ridice prin curaj şi acţiuni deasupra mediei, care vrea să realizeze un proiect politic ambiţios, care efectiv evită să amestece interesul personal cu cel public, care luptă împotriva corupţiei endemice în ţara lui e dator să trăiască o viaţă ascetică şi aseptică.

Un om politic influent, un preşedinte, un om de stat într-o democraţie aflată în criză economică, cu mulţi oameni săraci, om de stat care se bate să apere nişte valori esen­ţiale cum ar fi justiţia, dar e confruntat cu duş­mani mulţi şi puternici, deţinători ai ma­jorităţii instituţiilor media, nu are dreptul la viaţă privată. Nici el, nici familia lui apro­piată. Desigur, legal are toate drepturile, dar asta nu mulţumeşte publicul. Un om obiş­nuit e apărat de prezumţia de nevi­no­văţie; un om puternic trebuie să trăiască mai tot timpul sub prezumţia de vinovăţie: e dator publicului – nu legii – să de­mons­treze continuu că nu-i corupt, nu abuzează de funcţie, că e cu adevărat dezinteresat. Pen­tru omul obişnuit, intimitatea că­mi­nu­lui, pri­etenii, hobby-urile rămân sacre şi inac­ce­sibile străinilor; omul de stat, dim­po­trivă, este scanat din toate părţile de te­le­viziuni şi paparazzi, astfel încât nimic din toate acestea nu poate rămâne ascuns na­ţiunii.

Noi, ceilalţi, suntem liberi să vindem şi să cum­părăm proprietăţi – în măsura po­si­bi­li­tăţilor financiare de care dispunem. Nu tre­buie să dăm socoteală nimănui, în niciun mod, atâta vreme cât nu există motive se­rioase să se creadă că am încălcat legea. Omul de stat trebuie să se abţină de la a cumpăra proprietăţi şi, mai ales, de a o face prin intermediul unor membri de familie. „De unde are atâţia bani?“, se va întreba ime­diat. Şi chiar dacă poate justifica, el şi fa­milia sa, până la ultimul bănuţ cheltuit, lumea îşi va zice: „Dar dacă mai are şi alţi bani ascunşi? Şi chiar dacă nu