Suntem una dintre ţările cu cea mai mare densitate de pensionari din lume. Aşa, la un calcul simplu, media este de trei pensionari la doi angajaţi. Pentru acest fapt nu sunt de vină nici pensionarii, nici angajaţii. De vină este sistemul care a generat, în două decenii şi mai bine, la situaţia de acum. Totul a început prin 1990, când Petre Roman (pentru cine nu-şi mai aminteşte, fost premier) decreta că industria românească este un „morman de fiare vechi”. Poate şi din acest motiv a… liberalizat pensionarea unor oameni care aveau în 1990 în jur de 50 de ani. Asta, chipurile să dea o şansă tinerilor să se angajeze. Nu prea s-au angajat, iar „tinerii” pensionari au fost, de fapt, într-un şomaj mascat. Numai că nu se numeau şomeri. Pe de altă parte, în acei ani s-a trecut la pensionări masive şi la cei din armată şi poliţie. Aici… precocitatea a fost şi mai mare. Oameni de 45 de ani, în floarea puterii fizice şi intelectuale, s-au trezit pensionari. Cu o grămadă de bani, drept compensaţii şi cu pensii foarte mari în raport cu ceilalţi. Între timp, de-a lungul anilor s-au mai pensionat aproape un milion de oameni pe caz de boală. Iar astea sunt probleme care şi astăzi şi mâine vor avea repercusiuni şi presiuni asupra bugetului. Să nu fim înţeleşi greşit, nu vorbim aici deloc despre acei oameni care au fost pensionaţi pe motive adevărate de boală. În nici un caz, nu despre ei este vorba. Fapt este că oricum am întoarce-o, presiunea pe buget este din ce în ce mai mare, iar pentru anii care vor veni scenariile nu sunt dintre cele mai optimiste. Cu toate acestea unele pensii, pentru o serie de categorii au fost repuse în plată. Nu integral, dar pentru o serie de categorii profesionale. Printre ele şi diplomaţii, însă aceştia nu iau pensie ci, pe sistem nou o indemnizaţie. Că nu e pensie şi e denumită altcumva pentru a masca chipurile faptul că s-a revenit la… normal, e