Cândva, oamenii mergeau la psiholog pentru ca, după doi ani de şedinţe, să ajungă la concluzia că părinţii sunt de vină. Azi, unele lucruri s-au simplificat, altele s-au complicat. N-am fost niciodată la psiholog, deşi poate unii consideră acest fapt absolut necesar. Ştiu că ei nu sunt plătiţi ca să-ţi rezolve problemele cu alter-ego-ul tău mai ciufut decât tine, ci ca să te asculte şi să dea din căpăţână, cu aerul că au leac pentru sticleala ta. Jumătate din ei se prefac că iau notiţe, iar în realitate fac sudoku. Atunci când în sfârşit se satură de cărcăleală şi deschid gura, te întreabă ce simţi. De fapt, ei nu răspund niciodată, doar întreabă, cu justificarea nobilă că astfel te ajută pe tine să-ţi răspunzi la dracu ştie ce. Am cunoscut, ce-i drept, şi psihologi minunaţi - dar ca jurnalist, nu ca pacient, din păcate. Frica mea şi laşitatea lui Ţin minte şi acum o tipă care ne-a spus că psiholoaga ei i-a găsit ceva nasol ”în plexul lui Oedip”. Ea aşa înţelesese, poate şi datorită faptului că luase bacul cu brio, chiar din a patra încercare, şi rămăsese cu nişte modeste găurele în cultura cam prea generală. Ba chiar a vrut să facă şi o tomografie, să vadă dacă se confirmă cumplita maladie, doar că am oprit-o noi la timp, spre a nu aglomera inutil sistemul sanitar. Fata asta a plătit 200 de roni pe fiecare şedinţă de psihoterapie, timp de vreo şase luni, ca să rămână în cele din urmă cu ideea că are ceva la stomac, din cauza faptului că taică-su o părăsise pe mă-sa. Am vrut să merg la psiholog fiindcă mi-e frică de şoareci, dar mi-a fost ruşine, vă spun drept. Acolo merg oameni cu probleme serioase, de exemplu cei cărora le e frică de păianjeni, ceea ce reprezintă cu totul altceva. Deci m-am tratat pe Google, cică groaza asta se cheamă musofobie şi e o tâmpenie, întrucât şoricelul moare de frica ta înainte de a muri tu de frica lui. Totuşi, n-am pe conştiinţă niciun