Eram copil pe vremea aceea şi singura posibilitate de a ajunge la bunicii de la ţară era Combinatul. Restricţiile impuse consumului de carburanţi din anii 80 duseseră la anularea oricărei curse de autobuz (rate, cum li se spunea atunci) din oraş către satul bunicilor. Dar de la Combinat existau curse regulate către aproape orice localitate din judeţ, pentru navetiştii care lucrau pe platforma industrială de la kilometrul 10. Trei pe zi: la 5 dimineaţa, la 2 după-amiaza şi la 10 seara, pentru fiecare din cele trei schimburi.
E greu - dacă nu imposibil - de imaginat acum furnicarul de oameni care se îndrepta spre şi dinspre Combinat la acele ore. Tramvaiele înghesuite care te duceau din municipiu către Combinat şi ratele care adunau mii de oameni din tot judeţul şi de care te puteai folosi ca să ajungi sau ca să te întorci de la ţară. Zecile de autobuze care mişunau în ceea ce era, la vremea aceea, o imensă autogară. Un adevărat furnicar de oameni şi maşini, care roia în preajma Combinatului, format, atunci, din două mari întreprinderi: CFA (Combinatul de Fibre Artificiale, botezat mai târziu Dunacor) şi CCH (Combinatul de Celuloză şi Hârtie, redenumit Celhart-Donaris), deservite de centrala construită special pentru cele două, cunoscută acum drept CET.
Crâmpeie de amintiri legate de revederea bunicilor, trezitul la 4 dimineaţa, legănatul chinuit al ratei mă lovesc aproape de fiecare dată când trec cu maşina prin zonă.
Peste 15.000 de oameni lucrau pe platforma industrială de la km. 10. Acum au mai rămas o mână. Restul au rămas izolaţi în satele din care erau aduşi la muncă, s-au apucat de agricultură, de băutură, de furat, au plecat prin străinătate sau au murit.
Dunacor a murit şi el de mult, CET-ul şi-a dat la rândul său anul acesta obştescul sfârşit, iar zilele trecute s-a făcut public şi anunţul oficial de "deces" a
