Romanul Ioanei Pârvulescu Viitorul în­­cepe luni (2012) este o carte a trecutei Belle-Époque româneşti de pe la 1900, re­descoperită sau reinventată de către o scriitoare cu apetit pentru arheologia afec­tivă. De câtva timp angajată în cer­ce­tări de istorie literară şi nu numai asupra secolului XIX, autoarea aduce în ro­manele ei recente produsul reflecţiei asupra temelor implicate de materia stu­diu­lui său: timpul, memoria, nostalgia, intimitatea şi, în fine, puterea ficţiunii de a vorbi despre toate acestea. Rezul­ta­tul este unul de toată isprava: Ioana Pârvulescu ocupă un loc special în seria ro­mancierilor contemporani, prin plaja sa tematică unică, dar şi prin calitatea me­ditaţiei asupra unor chestiuni de ma­ximă importanţă literară.

Şi noul titlu, ca şi cel de mai înainte, cu­prinde o referire dublă la timp, su­bli­niindu-i durata lungă, colectivă, deper­so­na­lizată („viitorul“) şi caracterul mo­men­tan, instantaneul intim, cu un ton şi o atmosferă unice şi personale (ziua săp­tă­mâ­nii). Dialogul dintre aceste două mo­duri ale temporalităţii este, de fapt, pariul romanului de faţă. Încercarea de a-l situa pe unul în raport cu celălalt, de a le studia compatibilitatea şi, poate, de a le împăca în final e una dintre ma­rile provocări pe care trebuie să şi le asu­me un roman angajat pe calea re­com­pu­nerii unui timp istoric. El trebuie să facă altceva decât muncă de re­con­sti­tui­re factologică (deşi nici aceasta nu poate să lipsească), şi anume să caute a recu­pera dimensiunea interioară a epocii tre­cute, să regăsească „timpul pierdut“, să cerceteze latura sa de „umanitate“, cu ciu­dăţeniile şi cu firescul ei. Romanul poate sonda în istoria vieţii interioare aşa cum istoria însăşi rareori o face, in­ven­tariind forme stranii şi spectaculoase ale intimităţii şi, eventual, atrăgând aten­ţia cititorului contemporan, măcar puţin, la ciudăţeniile