Într-o convorbire à la Poloniu – Laerţiu, din copilărie, taică-meu făcea o observaţie destul de obscură pentru mine – elev de şcoală primară la vremea respectivă. „Tăticule“ – spuse el, la un moment dat, cu voce gravă – „să nu te baţi cu nimeni, să eviţi orice conflict, iar pe răutăcioşi să încerci să-i linişteşti cu vorba bună!“ După o pauză scurtă, ce prevestea împingerea discuţiei pe un alt palier de semnificaţie, adăugă: „Dacă, Doamne fereşte, ajungi totuşi în situaţia de luptă directă, fii hotărît şi rapid în rezolvarea neînţelegerii! Şi să nu uiţi un lucru – după ce l-ai calmat pe derbedeu, niciodată, dar niciodată, să nu stai cu spatele la el!“ Exerciţiul paideic m-a lăsat mai degrabă nedumerit. „Să nu te baţi!“ suna aiuritor, în contextul în care eu – înzestrat de natură, dintotdeauna, cu kilograme în plus – mă „ciocneam“ frecvent cu prietenii de joacă, ieşind, relativ uşor, victorios, mai ales în lupta corp la corp. Apoi, observaţia „să nu mai stai niciodată cu spatele“ (la inamic) mi se părea o aberaţie, de vreme ce „interacţiunile“ noastre marţial-infantile, deşi dese, treceau mai repede ca ploaia de vară, întărindu-ne ulterior, într-un mod misterios, simpatiile reciproce. De ce n-aş fi fost aşadar relaxat în preajma unui amic (fie el şi de cafteală!) şi ar fi trebuit să-l supraveghez, încordat, pentru tot restul vieţii?

DE ACELASI AUTOR Păcate decanale Telefonul fără fir The Godfather Scurtmetrajul unui coşmar Bineînţeles, anii au trecut, iar eu, crescînd, am început să pun discursul patern – vorba fenemenologului Maurice Merleau-Ponty – în perspectivă. Treptat, îi desluşeam dedesubturile, din unghiul întîmplărilor imediate ale existenţei mele iniţiatice. De pildă, în gimnaziu, se dezvoltase o rivalitate intensă între mine şi un coleg de clasă. Nu îmi amintesc exact motivul, dar bănuiala mea de adult este aceea că, fiind amîndoi mai solizi decî