Puţine oraşe antice au întrecut măreaţa Cartagina în bogăţie şi prestigiu. Dar măreţia nu a scutit-o de tragicul destin, pecetluit în “cel mai ciudat dintre toate războaiele ce au fost purtate vreodată, şi anume acel război pe care l-au purtat cartaginezii cu poporul roman, sub comanda lui Hannibal. Niciodată nu au ridicat popoare şi state mai puternice armele unele împotriva altora”[1].

Cartagina fusese întemeiată de un popor de navigatori înzestraţi, pasionaţi mai mult de aventura explorărilor şi de negoţ decât de războaie. Fenicienii erau o ramură a canaaniţilor, care pleacă din Tyr şi întemeiază numeroase colonii până dincolo de Gibraltar. În limba feniciană Cartagina, Kart Hadaşt, însemna chiar ‘oraş nou’. Se pare că a fost întemeiată cu 38 de ani înainte de prima olimpiadă, deci prin 814 a.Hr. şi, ca în multe alte cazuri, avem şi pentru Cartagina o legendă de întemeiere. Cele mai multe informaţii le aflăm de la poetul Virgilius, numele cu răsunet din perioada augustană, care vreme de 11 ani a lucrat la Eneida, marea epopee a romanilor.

El ne povesteşte următoarele. Regele din Tyr avea o fiică pe nume Elissa. Elissa era căsătorită cu Sychaeus, care sfârşeşte ucis de fratele său, Pygmalion. Acesta din urmă ajunge el însuşi rege în Tyr. Elissa însă, însoţită de un mare număr de localnici, printre care şi un mare preot al zeiţei Astarte şi 80 de fecioare, părăseşte cetatea. Iniţial debarcă în Cipru, dar la scurt timp fugarii ajung în Africa de Nord, unde întemeiază Cartagina.

Pentru a se înstăpâni paşnic asupra pământului, plătesc o arendă băştinaşilor. Elissa, cunoscută şi drept Dido, îl va cunoaşte pe Enea, care naufragiază pe coasta libiană. Se îndrăgosteşte de el, dar este părăsită şi se aruncă în flăcări. Povestea Didonei poate fi privită drept o metaforă a poveştii întregii Cartagine, care piere la rândul său în flăcări după ce