Privirea din spatele ochelarilor te îngheaţă. Ochiul acela ridicat inchizitor peste rama ochelarilor te striveşte ca pe cel mai nemernic gândac din cea mai îngălată bucătărie. „De ce aţi venit?”, te întreabă, cu un rictus de dispreţ scârbit, abia vizibil, dar pe care îl simţi în capul pieptului, ca pe un junghi de jenă. Eşti din nou în clasa a cincea, prins cu lecţiile nefăcute, hăbăuc, stânjenit, pierdut. Dacă nu ai fost niciodată aşa în clasa a cincea, ştii acum, la maturitate, cum se simte. E Privirea aceea în care ţi se pune clar diagnosticul: eşti ultimul om. Nu eşti zdravăn şi asta la cap, nu la trup. Ce cauţi tu în faţa lui, a Medicului? Eşti tembel sau pur şi simplu masochist?

Sistemul medical este la pământ şi, lăsând la o parte excepţiile binefăcătoare dintre medici şi spitale, ne-am săturat cu toţii să auzim această placă. Da, dăm bani la stat degeaba, pentru servicii medicale. Dacă nu te operezi sau nu eşti în ultimul hal cu sănătatea, sunt bani aruncaţi pe fereastră. Oricum dai şpagă ca să te rezolvi. Dar acum vorbim de medicii de la privat. Nu de spitalele de stat care put a mumie şi din care rişti să pleci drept bonus cu boli noi, nu de medicii oropsiţi, plătiţi cu firimituri. Vorbim de clinici private, unde orice vânt constatat de un angajat al clinicilor respective te costă.

După câteva excursii prin astfel de firme cu capital privat, ajungi să crezi că domnul Lăzărescu ar putea să moară binemersi şi la privat. Doar că ar fi mai curat şi l-ar costa vreo trei-patru pensii. După câteva experienţe simple, de consult, de diagnosticare şi de oferire a unui tratament, e uşor să ajungi la o concluzie: dacă unii dintre medicii care lucrează la privat ar lucra ca agenţi de vânzări sau ca prostituate, ar muri de foame sau ar risca vătămarea corporală. Pentru ei, pacientul, care prin prisma banilor pe care îi plăteşte, este şi un client, echiv