Romanul lui Ioan T. Morar este, indubitabil, unul polemic. Ţinta lui, neo-naţionalismele de forum, acea extremă dreaptă lipsită de discernământ, în faţa căreia nu au greutate nici documentele (pe care romanul de faţă se sprijină, într-o căutare aproape nevrotică a legitimării), nici evidenţa.
Pe scurt, pentru a putea trece apoi la discuţia pur literară: Jurjan Nicolae, ţigănuş cu ten ca laptele şi ochi albaştri, îşi ia soarta în mâini şi, cu ambiţia unui Rastignac de secol XX, dar nelipsit de baze morale, îşi asumă masca românităţii, începând din liceul militar, pentru a putea urca pe scara socială. Va deveni, astfel, Georgian Nicolau, elev eminent, posesor al unui bunic grec, copil maturizat prematur, cititor avid – lectura îi va oferi evadarea chiar din primele pagini ale cărţii, când, la tema Amintiri din copilărie, va spune că nu are aşa ceva, că toată copilăria lui se reduce la cărţile pe care le-a citit. Va ajunge, mai departe, ofiţer în armata română, îl va adopta pe Mareşal, în lipsa unui tată biologic (mort la scurt timp după Marele Război), ca tată simbolic, de unde şi întreaga sa evoluţie ulterioară.
Ajuns în faţa Odessei asediate de români, îşi va oferi serviciile de iscoadă şi va intra în oraş deghizat (adică arătându-şi faţa adevărată) în ţigan, va spiona şi va oferi soluţia pentru cucerirea unei poziţii aparent inexpugnabile: dându-se drept contrabandist de alcool, va aranja ca mai multe lăzi de votcă să fie abandonate în apropierea liniilor de apărare ruseşti. Intrat în graţiile ofiţerilor superiori, tânărul ofiţer Jurjan va prinde firul conspiraţiei ruseşti ce avea ca ţintă Comandamentul militar, însă sugestiile sale nu vor fi ascultate de general. Aşa că atentatul îl va prinde în braţele unei frumoase ţigănci, pentru ca apoi destinul să-l transforme în contabilul militar al victimelor masacrului din 22
