Tema acestui dosar este legată în principal de România, însă ar fi interesant de aflat ce înseamnă, de fapt, o perspectivă obiectivă şi detaşată asupra unei ţări. Aveţi origini poloneze, însă aţi trăit în SUA, iar acum locuiţi la Paris. Cum vedeţi Polonia „din afară“ şi ce vă atrage la Polonia, în calitate de regizor de film? Există şi o relaţie emoţională?

Aceasta e o chestiune legată de apartenenţă. Eu am mai multe rădăcini. M-am născut în Marea Britanie, dar am trăit în SUA şi în alte cîteva locuri, printre care, bineînţeles, la Paris şi în Polonia. Părinţii mei sînt polonezi şi eu vorbesc limba polonă destul de fluent. Nu am simţit însă niciodată că aparţin unei ţări sau culturi anume. Cînd eram tînăr, părinţii ne povesteau (mie şi celor doi fraţi ai mei) despre aventurile trăite în timpul războiului, care i-au purtat prin locuri precum Iran, India şi Africa. Îmi imaginez lucruri foarte vii despre locuri pe care le simt ca făcînd parte din moştenirea mea sufletească, dincolo de legăturile mele de sînge sau de limbă. Deci, într-un fel, am crescut în locuri foarte reale, dar şi în unele foarte ireale, din cauza celor trăite de părinţii mei şi a schimbărilor care s-au petrecut cu ei în timpul războiului. Asta înseamnă că nu a existat o realitate constantă. După terminarea războiului, părinţii mei nu s-au mai întors în Polonia, pentru că nu au vrut să trăiască într-un stat comunist. Aşa că amintirile lor erau despre un trecut care nu mai există. Şi, personal, cred că prefer irealitatea, realităţii. Iar, într-un fel, filmele mele se încadrează în această idee. Eu fac filme pe care unii le pot numi documentare. Pentru mine nu este deloc aşa. Fac filme de ficţiune, care au la bază o realitate pe care o filmez. Filmez, apoi reasamblez scenele reale într-o ordine şi într-o formă care devine un nou fel de realitate şi, în acelaşi timp, o ficţiune. Îmi place să f