Întrebarea principală nu mai este de ce a pierdut România barajul de calificare la Mondiale cu Grecia.

Asta a văzut şi, sper, a înţeles toată suflarea românească, de la cel mai mare specialist (cine o fi acela), până la ultimul spectator amărât, ce a sperat până în minutul 94 al returului. Cele două meciuri au arătat, fără umbră de îndoială, că nu suntem de Mondiale, că nu avem nici antrenor, nici echipă, nici un joc compatibile cu asemenea performanţă. Jocul în sine şi mai ales rezultatul final nu doar că au dezamăgit, ci au produs întristare şi amărăciune şi au distrus speranţa unor viitoare posibile calificări. Un joc în dublă manşă lipsit de control şi în care România nu a avut nicio ocazie de gol reală. Un mucalit spunea că ne-am fi putut califica printr-un autogol al grecilor, un gol din offsaid şi unul dintr-un penalty în meciul doi. Grecii şi-au „făcut treaba", noi însă n-am creat nici măcar circumstanţe pentru îndeplinirea celorlalte „condiţii". Dar asta este deja istorie şi aceste meciuri ar trebui cumva uitate, deşi nu va fi uşor.

Întrebarea principală este, desigur, cum s-a ajuns aici. Nu sunt singurul şi nici primul care încearcă să identifice nişte cauze pentru acest eşec dureros. Aşa cum e limpede de înţeles pentru oricine, echipa naţională de fotbal a României e rezultanta unui sistem ce are o bază, sportul juvenil, un mecanism competiţional, ligile la diferite eşaloane, şi o coordonare, vârful piramidei de care depind toate. Regăsim în fruntea acestui sistem, de zeci de ani, aceleaşi personaje, precum „venerabilul" Mircea Sandu, „onorabilul" Mitică Dragomir sau „dinasticul" Victor Piţurcă, care se automoşteneşte, preia şi duce mai departe propria zestre de selecţioner. Să facem socoteala (şi „să le numărăm, coane Fănică"): naşul Sandu, 24 de ani în fruntea FRF, Mitică Corleone, 17 ani la conducerea LPF, nea Piţi, zis şi „Diavolul", pe