N-ai zice, cînd citeşti povestirile lui Varujan Vosganian, că te-ai putea întîlni pe stradă cu personajele lui, deşi le recunoşti limbajul, iar evenimentele despre care vorbesc ele îţi sînt cunoscute*. Oameni din categoria celor care trăiesc duşi de întîmplările vieţii capătă destin în aceste povestiri, ceea ce nu li s-ar întîmpla, poate, în viaţa de toate zilele.

Cum poate deveni, să zicem, un umil îngrijitor al unei cetăţi transformate în muzeu, din zilele noastre, o apariţie specială, ca un personaj misterios din pînzele maeştrilor olandezi? Fiindcă pentru autorul Cărţii şoaptelor oamenii nu se împart în importanţi şi neimportanţi şi nici realitatea lor într-una măruntă şi în alta specială în care trăiesc aleşii sorţii. Toţi sîntem aleşi, într-un fel sau altul, în această lume în care unii trăim nebăgaţi în seamă şi mai la margine, iar alţii la vedere şi în mijlocul atenţiei.

Petrache, omul care dă cu mopul în cetatea-muzeu şi care într-o zi se simte privit de cineva, nu se ştie cine cine, are un rost care-l leagă de marea statuie ecvestră din curtea cetăţii. El e cel care-l fereşte pe călăreţul de bronz de inconvenientele trecerii timpului şi de necuviinţele păsărilor care i se spîrcîie în cap. El vede primul soarele în micul oraş în care nu se mai întîmplă nimic după Revoluţie şi tot el se întîlneşte cu minunea, aidoma ţăranului din La Lilieci, căruia i se arată Dumnezeu în pătuiag. În cazul lui minunea e că marele cal de sub călăreţul de bronz începe să dea semne de viaţă, sub forma unor balegi cît se poate de palpabile. Iar îngrijitorul care i-a făcut o cunună din sîrmă şi cuie cavalerului, ca să nu i se mai aşeze ciorile pe cap ajunge el purtătorul acestei cununi utilitare (La Judecata de Apoi a statuilor).

În altă povestire nişte interlopi care iau aurul de la morţii din cimitir ajung la concluzia că nu oamenii sînt cei care stăpî