Prezenţă constantă în lirica românească a ultimelor trei decenii, Ioana Ieronim şi-a cultivat în timp o manieră personală de investigare sensibilă a realităţii, inserând în poezia sa un substrat mitologic ce aureolează de multe ori aspectele comune, cotidiene. Din acest motiv, Nicolae Manolescu aprecia la un moment dat că „viziunea poetei este înţelegătoare, de o cruzime indirectă, căci niciodată observaţia nu e alterată de aprecieri şi judecăţi. Mitologiile Ioanei Ieronim nu fac altceva decât să valorifice comunul şi derizoriul, să identifice raţiunea lor internă de a fi“. Amintesc aici câteva dintre titlurile cele mai importante ale autoarei: Vară timpurie (1979), Proiect de mitologie (1981), Eglogă (1984), Luni dimineaţa (1987), Triumful Paparudei (1992). Cel mai recent volum, Când strugurii se prefac în vin (2013), este din punctul meu de vedere un poem amplu prin coerenţa sa internă, tematică şi vizionară, centrat pe ideea de alchimizare paradoxală a acelor rămăşiţe de viaţă netrăite cu adevărat, poate, dar care îşi împlinesc şi ele menirea de a contura un destin. Ceea ce rămâne în urmă ca fapt neîmplinit are aproape aceeaşi valoare ca şi trăirea plenară, căci ambele situaţii existenţiale conduc către interogaţii de substanţă la care nu se poate da un răspuns direct: „Ierburi toropite/ arbori cuprinşi de flăcări mici/ durerea/ uitată în alt anotimp./ Hotarul dintre suflet şi trup/ unde este/ la vremea când strugurii neculeşi/ se prefac în vin?“ (Vremea când strugurii).
Am spus că nu se poate da un răspuns direct, pentru că acesta este disipat totuşi în mai multe poeme ce conturează un parcurs alchimic, după cum sugeram mai sus, sinusoidal. Dar, până la urmă, ce se transformă în ce? Încerc aproximarea unui răspuns analizând o parte dintre textele cărţii de faţă. În poemul de deschidere, Apă şi pământ, se poate observa sc
