Noiembrie 13, 2013, va rămîne o zi memorabilă. Nu neapărat în sens bun, căci ea marchează, pentru prima dată în Europa postbelică, ascensiunea extremei drepte, cu şanse credibile de a ocupa, „în echipă“, o bucată importantă din Parlamentul European, în perspectiva viitoarelor alegeri europene din mai 2014. Preşedintele Partidului Frontul Naţional din Franţa, Marine Le Pen, şi omologul său olandez, Geert Wilders (PVV), au încheiat în acest context, la Haga, o alianţă în pregătirea alegerilor din Parlamentul European, o platformă eurosceptică, calificînd Uniunea Europeană ca un proiect „nazist“ – o ironie, avînd în vedere rolul construcţiei europene de a evita conflictele în Europa, prin pacea şi prosperitatea date de punerea în comun a resurselor.
Existenţa unor forţe de extremă dreaptă – sau stîngă – nu e un fenomen nou în societate, care poate da periodic votul său în proporţie mai mare acestora, fiind dezamăgite uneori de prestaţia partidelor tradiţionale, de stînga, dreapta sau cu o platformă centristă. Noutatea e că trăim o perioadă în care mişcările de esenţă populistă, care atacă elitele momentului sau caută un ţap ispăşitor bun de demonizat pentru relele societăţii, prosperă, deşi nu au soluţii, ci doar ştiu să pună degetul pe rana socială, economică şi politică, mai mult sau mai puţin agresiv. Aceste partide prosperă nu numai într-o ţară, ci în mai multe concomitent; nu scapă nici state considerate bastioane ale democraţiei – cum e cazul Franţei, unde, conform unui sondaj publicat în luna octombrie de Le Nouvel Observateur, Frontul Naţional are 24%, peste nivelul principalelor două partide ale ţării. Potrivit unui alt sondaj, tot din octombrie, pentru 46% dintre francezi, Le Pen este adevărata opoziţie a preşedintelui Hollande, liderii UMP – fostul partid al lui Sarkozy – fiind sub 20%.
Uniţi împotriva Bruxelles-ului
„Noi, vechi naţiuni e
