● Domnişoara Christina (România, 2013), de Alexandru Maftei.

În ghost story-ul Domnişoara Christina (adaptare după nuvela lui Eliade), meritele regizorului-scenarist Alexandru Maftei (Bună! Ce faci?) se reduc la competenţa (şi ea ştearsă, lipsită de orice sclipire de personalitate) cu care „pune masa“, făcînd un pic de atmosferă cu evergreen-uri ale genului: Jonathan Harker (numit de data asta Egor) ajungînd la castelul Dracula (care aici e o casă boierească, aparţinînd unei familii numite Moscu); toţi ai casei (dintre care nu putea să lipsească una bucată copil malefic, model standard) comportîndu-se de parcă ar convieţui cu o fantomă; natura însăşi înfiorîndu-se sonor de cîte ori e pomenit numele fantomei (acelaşi cu al filmului) – pe banda sonoră (migălos construită de către Tudor Petre) ba par să sîsîie şerpi cu clopoţei, ba par să rîgîie sau să respire adînc căpcăuni invizibili. Toate astea intră la „pusul mesei“; ce pune Maftei pe masă e, însă, vax stropit cu piş-wasser. Forţele supranaturale şi distructive care au pus stăpînire pe conac sînt asociate răscoalei ţărăneşti de la 1907 („prezentul“ filmului fiind în interbelic) şi mai ales sexualităţii feminine, însă numai cea de-a doua conexiune e cît de cît dezvoltată: copilul malefic – o fetiţă (Ioana Sandu) – se cere pupat pe gură şi pe pantof de către bietul Jonathan Egor Harker (Tudor Aaron Istodor); după cum tot pe Egor i se pune pata şi fantomei Christina (Anastasia Dumitrescu), despre apetiturile căreia (de pe vremea cînd era vie) circulă pe moşie tot felul de legende porno-gotice; asta în timp ce virginala soră mai mare (Ioana Anastasia Anton) a fetiţei malefice se ofileşte şi se ofelizează de la o oră la alta. Dar nici această a doua conexiune nu e gîndită pînă prea departe de către autorul filmului. Incapacitatea lui de a reflecta asupra eventualelor subtexte ale poveştii (ce altceva mai e Chr