„Să ne ferească Dumnezeu de eroismul sîrb şi de cultura croată“

(Miroslav Krleza)

„Ia-o pe asta“, mă sfătuieşte şi, pentru a mă convinge, bate cu o cheie mare de metal în piatră. Blocul de piatră răspunde cu un sunet cristalin. „Din asta a fost făcut Podul Vechi“, îmi zice artizanul căruia îi cerusem o piatră.

În Bosnia şi în Balcani sînt multe poduri vechi şi noi, frumoase, antice, importante, faimoase, mari, dar cînd se spune „Stari Most“, ştim cu precizie că este vorba despre acel unic pod: podul medieval din Mostar. Construit acum cinci secole, a fost distrus în timpul războiului din Bosnia-Herţegovina, în 1993. Unităţile croate l-au bombardat timp de două zile, pînă cînd, pe 9 noiembrie dimineaţa, la 10,15, podul s-a prăbuşit în rîu. Distrugerea Podului Vechi a fost punctul culminant al războiului pe care croaţii îl purtau împotriva prietenilor, vecinilor şi aliaţilor de pînă mai ieri: musulmanii bosniaci. Cu un an înainte să înceapă războiul în Bosnia-Herţegovina, Armata Populară Iugoslavă (JNA) deplasase o seamă de unităţi la Mostar. Le văzusem în martie 1991. Avuseseră loc crime sporadice, dar oamenii scandalizaţi şi ultragiaţi spuneau că e vorba despre rezervişti beţi, care traversau Podul Vechi într-un jeep. Dădeau din cap neîncrezători, ca pentru a spune că un asemenea comportament din partea unor persoane care nu respectau lucrurile sfinte (căci pentru ei, Podul era, şi este încă, o instituţie divină) nu promitea nimic bun.

Într-adevăr, în 1992, JNA a pus Mostarul sub asediu, bombardîndu-l sistematic şi fără milă. Încă de atunci, tirurile de artilerie ordonate de generalul sîrb Momcilo Perisic provocaseră daune bătrînului pod. În primul an de război, bosniacii şi croaţii au luptat împreună împotriva duşmanilor comuni, sîrbii. Dar cînd, în 1993, cu „planurile de pace“, comunitatea internaţională premia ocupaţia, în loc să sancţio