Daniel Pişcu, Poemul lui Nokia, Bucureşti,

Edit. Tracus Arte, 2013, 62 pag.

În 2002, Daniel Pişcu îşi vedea concretizat un răsunător (cel puţin în propria conştiinţă) proiect din vremea studenţiei: un roman alcătuit aproape în întregime din replici autentice ale colegilor săi de cămin şi de facultate (nimeni alţii decât Ion Stratan, Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Radu Călin Cristea, Florin Iaru ş.a.).

Însumând mai puţin de o sută de pagini, acest Cel mai mare roman al tuturor timpurilor reprezintă nu doar un extraordinar document al generaţiei lunediste, dar şi, pe cât se poate forţa conceptul, un preambul la o „monografie” a autorului însuşi. Căci scrisul „pe dedesubt” al lui Daniel Pişcu nu poate fi înţeles decât împreună cu „poza” pe care Daniel Pişcu şi-o asumă: aceea de încurcă-lume simpatic, de entertainer al unui grup care, oricum, ştie ce-i acela spiritul ludic. Altfel nu se pot citi toate scenele în care tânărul născut în Lupeni umblă cu carnetul la subţiori şi consemnează timp de câteva săptămâni (în sesiunea de vară a anului al doilea) tot ce-i spun colegii de cameră. Exasperant de acribios, el devine, cu timpul, o legendă a Literelor bucureştene. Primeşte chiar, din partea unor necunoscuţi, cereri de „intrare în roman”. Despre această faimă orală vorbeşte, de altfel, şi Nicolae Manolescu pe coperta a patra a volumului Aide mémoire. „Versurile lui, ştiute tuturor, alcătuiau un folclor la care se făceau permanent referinţe”, scrie, de pildă, criticul despre acest volum de debut, amânat până în ajunul revoluţiei.

Păcat însă că, odată cu ieşirea la rampă, gloria poetului începe să se estompeze. Faptul că a îndrăznit să „se copilărească” (formula, foarte exactă, îi aparţine lui Ion Bogdan Lefter) într-o literatură dintr-odată preocupată de sensurile ei majore nu i-a fost iertat nici până azi. Cel puţin câteva dintre c