Tot în cartea, Moţii – calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, Ion Rusu Abrudeanu ne mai prezintă o serie de ţărani înstăriţi care veneau lunia la târg, la Abrud, în trăsuri boiereşti, trase de cai de rasă, să schimbe aurul la bancă şi spune: „Citez printre aceştia, după câte îmi aduc aminte, pe popa Iancu din Bucium-Poieni, pe Alexandru Macaveiu, pe Candin David şi preotul Alex. Băeşanu din Bucium-Izbita, pe notarul G. Raţiu, preotul Todescu şi Alexandru Danciu din Bucium-Cerbu, pe Macaveiu Şchiopuţu din Bucium Muntari, apoi d-rul Simeon Căian, pe Henzelu, Drăganu, Pompiliu Şuluţ, Gritta şi alţii din Roşia Montană, lăsând în urma lor multe fapte bune şi frumoase amintiri”.

Cum fudulia i-a caracterizat întotdeauna pe cei cu stare materială mai bună, ca de altfel şi acum, roşienilor şi buciumanilor, tocmai fiindcă o duceau ceva mai bine decât cei din jurul lor li s-a dus vestea de făloşi ce erau, ba unii mai „ciufi” dar pornind de la nişte adevăruri, au poreclit satele din zonă astfel: Bucium-fala; Corna-guşa; Lupşa-straiţa; Mogoş-bâta. Plecând cu „noaptea-n cap”, la târg la Abrud, pe după cele două Detunate, este explicabil de ce mogoşenii, altfel oameni zdraveni iar femeile lor pogane şi faine, aveau nişte ciomege lungi probabil pentru a se apăra de eventualele „jigănii” care le-ar fi putut ieşi în cale. În satul Corna mulţi localnici aveau guşe de unde a şi venit porecla satului iar lupşenii aveau nişte străiţi mari-mari, vărgate, în care-şi băgau toate cumpărăturile inclusiv „puiul târgului”- de obicei acesta era turta cu oglindă – dus copiilor iar feciorii îl cumpărau pentru fetele pe care le curtau. Bunăstarea buciumanilor a fost oglindită şi în cântece cum ar fi: „Când m-ajunge câte-un dor”, din care fac parte şi versurile: Când m-ajunge dor de bani / Trec dealul la buciumani, iar în varianta muntărenilor fiind inclus şi versul: Când m-ajunge dor