O întâlnire ciudată
Nu mai plânge din pricina mea. Ai grijă de copilul tău"
Mama pretinde că ar fi simţit-o pe bunica ei, îndată după ce a murit. Ca pe un suflu de aer rece, care a străbătut brusc încăperea. Ca pe un spirit care îşi lua rămas-bun. Mama mi-a istorisit toate astea la o ceaşcă de cafea, iar eu am zâmbit, gândindu-mă că morţii nu mai au nimic de spus, cu atât mai puţin nouă, celor vii. Soarele ne privea vesel prin fereastră, păsărelele cântau viaţa şi eu aveam tocmai atunci nişte zile bune, chiar foarte bune. Zile din acelea, când eşti imun la tristeţe, când nu găseşti timp pentru moarte şi poveştile ei. Dar mai târziu, mi-a fost dat să trăiesc şi altfel de clipe, când inima mi-a devenit vulnerabilă şi nu s-a putut apăra de durere. Într-o asemenea zi mi-a bătut la uşă moartea însăşi: femeia în grija căreia mă lăsa mama când trebuia să plece la muncă, femeia care mă înconjurase cu dragoste vreme de zece ani, ca pe propriul ei copil, murise... Margareta, locţiitoarea mea de mamă, cum s-ar zice. Cea care îmi ştergea lacrimile şi mă îmbrăţişa, ori de câte ori veneam la ea în fugă, cu genunchii juliţi, după ce mă căţărasem pe undeva şi căzusem, cea care îmi croia din resturi de stofă rochiţe elegante pentru păpuşi şi le cosea la maşina ei veche îmi băga pe furiş în ghiozdan o pungă cu fursecuri şi bomboane, îmi dăruia cu generozitate din timpul ei oricât aveam nevoie, iar după ce m-am măritat, a venit să mă viziteze în micuţul apartament unde mă mutasem cu soţul meu. Ne-a adus un borcănel cu miere şi nesfârşita căldură a inimii ei iubitoare.
Iar acum, căzuse fulgerată în baie. Pur şi simplu. Un cheag de sânge în creier, mi-a spus nepoata ei. A mai trăit o oră-două, la spital, apoi s-a dus. Cu o săptămână înainte, încă vorbisem cu ea la telefon. O anunţasem că sunt însărcinată şi i-am simţit în voce fericirea. Sarci
