Astă vară, într-o vineri. Festivitate de deschidere a unui ciclu de acţiuni culturale. Sală mare, modernă, confortabilă. Publicul ocupă o treime, hai, o jumătate din locuri. Elevi de liceu aduşi cu clasa. Restu’, adică vreo 30 de persoane, reprezintă “cultura” prahoveană – câţiva directori de instituţii culturale, nişte muzeografi, ceva bibliotecari, poate şi trei – patru primari. Un ziarist, doi. Cu o întârziere de 40 de minute, apar trei domni. Venerabili, nu-i vorbă! Niciunul sub 75 de ani. E adevărat, nici peste 90. Numai buni de conferinţe. Primul vorbeşte cel din partea casei. Gazda! C-o fi, c-o plesni, ce minunată e cultura, cum face ea omul mai bun, cum înalţă ea spiritul şi cum trebuie să fim patrioţi. Toţi! În fine, de-astea…
Apoi, îl invită la cuvânt pe primul oaspete. La valoarea lui, academician, nu?!, vorbeşte liber. Cică face o “incursiune în spaţiul cultural românesc”. O superbă colecţie de banalităţi, clişee şi locuri comune. Când ajunge la “românii – pavăză” în calea cotropirii turceşti, salvatorii Europei, frate!, îmi vine primul gând de ducă. Apoi, aiurează că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cele două universităţi româneşti de atunci, de la Iaşi şi Bucureşti, în ordinea înfiinţării: 1860, 1864, erau superioare universităţilor germane. Parcă s-a referit expres la Universitatea din Göttingen, un oraş vechi de vreo mie de ani, cu universitate din 1737, dar nu mai sunt sigur. În fine, cert este că, în momentul acela, mi-am pus întrebarea: Şi, dacă eram aşa de buni, cum, naiba, de ne-au luat-o nemţălăii înainte? Deşi au pierdut două războaie mondiale (noi le-am câştigat pe toate), acum ei sunt cea mai dezvoltată ţară din Europa. Iar noi, cea mai înapoiată. Mi-am pus întrebarea în gând, fireşte. Nu puteam să tulbur liniştea mormântală a sălii, profund pătrunsă de mândria de a fi român. Sau de plictiseală. În momentul acela, hotărârea mea e
