Pe lângă politică, fotbalul este meseria, vocația și preocuparea de bază a majorității românilor. De câteva săptămâni, pe lângă părerile lui Băsescu, efuziunile lui Crin, destrămarea sau nu a USL-ului, planurile lui Ponta, etc., discutăm despre bătălia decisivă cu Grecia.

Acum, nu știu cât a fost de decisivă pentru propășirea acestui neam, dar, cu siguranță, a fost decisivă pentru a avea și noi un motiv de interes și de mândrie și de a spune că, măcar la capitolul ăsta, suntem buni de ceva.

Ne puteam aștepta la un cal troian. Întotdeauna, când ne împăunăm peste măsură – și mamă, mamă, cât și cum o mai facem! - când facem prognosticuri caraghioase prin lipsa oricărei baze, bune, mai degrabă pentru un subiect de film științifico- fantastic, și când ne lăsăm poalele înainte de a ajunge la mal, avem parte de “surprize”.

Să nu credeți că aveam pretenții de la echipa națională a României. Nu am cum, din moment ce nu (mai) avem (demult), la modul real, dovedit, așa ceva. L-am găsit vinovat pe Piți, hai să-i luăm capul! Pițurcă, Mircea Lucescu, Jenei sau Dan Petrescu nu pot face din rahat bici, dar nici nu îl pot vinde pe post de magiun.

Fotbaliștii noștri sunt pseudovedete. Băieți al căror unic talent este să dea cu piciorul în minge. Măcar dacă ar da bine! Ar însemna că sunt, într-adevăr, valoroși și ar avea tot respectul meu. În schimb, orice băiețel d-ăsta care-și plimbă șortul, lovește mingea, merge să-și etaleze freza gelată prin cluburile de ultimă fiță și se împrietenește pentru o noapte sau pentru un sezon cu câte o domnișoară la modă, la rându-i vedetă, se numește fotbalist. Și nu orice fotbalist. De-a dreptul un erou național, un star, un megastar și o clonă a lui Maradona în momentele sale de glorie maximă. Cum noi vedetizăm și puricele din blana pisicii, de ce nu ar fi și ei niște veritabile vedete cu pretenții pe măsură, dar cu rezultat