Mă voi simţi mereu mândru când îmi voi aminti cum în urmă cu 3 ani i-am spus într-o emisiune lui Laurenţiu Reghecampf că va fi antrenor la Steaua. CV-ul său era unul străveziu, încă nu ajunsese la Concordia, unde avea să facă un retur de senzaţie cu o echipă inventată pe loc de el la Chiajna. Era un băiat modest, pe care nu-l simţeai în anticamerele studiourilor de televiziune. Avea însă un discurs proaspăt, clar şi echilibrat, care anunţa antrenorul cu greutate de acum. Ajuns la Steaua, i-am lăudat prima apariţie publică, de o decenţă impecabilă, în contrast cu „impetuozitatea“ managerului, care i-a fost atunci alături la conferinţa de presă.

Puterea, succesul, laurii l-au schimbat însă pe „Laur“. Sau poate astfel ne-a fost devoalat adevăratul Reghe. Antrenorul Stelei a călcat totul în picioare, a nimicit campionatul trecut, a ajuns până în optimile Europa League cu victorie în faţa echipei care avea să câştige trofeul, Chelsea. Însă nu şi-a însoţit acest marş triumfal cu senioritate, cu clasă, l-a trăit ca un manelist pentru care „Dujmanii îi poartă pică / Că n-au valoarea lui“...

Reghe este şi acum lider cu Steaua în Liga 1, în ciuda unui recul pe care echipa lui l-a resimţit din motive obiective, pierderea unor jucători-cheie precum Rusescu, Chiricheş sau Chipciu. Însă Reghe rămâne şi un lider al înfumurării, revenind din America cu aroganţa împrospătată. Spune la „probabil cel mai manelistic show de sport zilnic din România“ că formaţii din Liga 1 se mândresc dacă pierd doar la un gol diferenţă în faţa Stelei. Cu ceva timp în urmă, Reghe declara că se simte pregătit să antreneze coloşi ca Bayern Munchen sau Borussia Dortmund, dar nu-ţi poţi imagina maeştri precum Heynckes, Klopp sau Guardiola să-şi însoţească supremaţia în Bundesliga şi Europa cu aroganţe de acest gen.

Şi, până la urmă, supremaţia lui Reghe în Liga