Până la apariţia cărţii profesorului Dorin Sarafoleanu – Comunicare. Voce – limbaj – artă – tehnologie (Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2013), credeam că numai specialiştii din PR cunosc funcţia complexă a comunicării. „Cinci dintre cele şapte arte se exprimă prin limbaj“. Iată că un prestigios orelist vine să susţină nu numai ştiinţific alegaţiile noastre, potrivit cărora doar printr-o profesionalizare a limbajului public „cea mai frumoasă reuşită a speciei umane“, cum maiestuos ne descrie autorul limba, putem obţine empatia. Eram persecutat de ideea fixă că omul modern, în epoca internetului şi a aplicaţiilor mobile, primeşte mai multe informaţii decât poate să proceseze. Iată că omul distopian al lui Fukuyama nu există. Teoria lui pare a fi contrazisă de o lucrare a unui exeget român contemporan, care ne vorbeşte cu predicat că darul de la Dumnezeu, „inteligenţa se moşteneşte“. Oricine poate vorbi, dar nu toată lumea poate convinge. Înainte să plece în lumea veşniciei, prietenul meu Ion Zubaşcu, poet, scriitor, rapsod şi nu în ultimul rând un bun creştin, avea să emită un postulat: „niciodată instrumentele nu vor birui instrumentiştii“. Şi iată că prin lucrarea pluridisciplinară a unui om care a avut grijă nu numai de fonaţia atâtor personaje celebre: Comunicare: voce – limbaj – artă – tehnologie, îmi confirmă mie, un specialist în domeniul comunicării publice, că noua paradigmă socială impusă de internet şi de gadgeturi se reinterpretează. Nimic nou sub soare. Asistăm, cum s-ar zice, la o repoziţionare a şcolii de gândire a Greciei antice şi a vorbitorilor săi de geniu, în canoane noi. „Inteligenţa şi gândirea sunt elemente care încearcă să explice relaţia dintre om şi divinitate“, spune autorul. Nimic nu se poate interpune între cele două, oricât ar avansa tehnica. Când credeam că lucrările medicale sunt destinate doar aspiranţilo