Cu două săptămâni în urmă, am publicat un text prin care, precum domnul Michel Serres în Franţa, îmi îndemnam conaţionalii la boicotarea limbii engleze.

Cu două săptămâni în urmă, am publicat un text prin care, precum domnul Michel Serres în Franţa, îmi îndemnam conaţionalii la boicotarea limbii engleze. Am citit, fără să intervin în comentarii, textele celor care urmăresc acest blog, dar şi pe cele ale comentatorilor profesorului Serres (Michel Serres: «Je lance un appel pour faire la grève de l'anglais», disponibil pe Internet) . Şi am căzut adînc pe gânduri.

Mai întâi, pentru că ambele titluri, în mod voit absolute, omiţând în ce contexte este vorba despre o astfel de „grevă” sau „boicot”, erau, în ambele ţări, o provocare. Totuşi, francezii nu au căzut în capcana titlului, aşa cum s-a întâmplat la noi, cu puţine excepţii.

În al doilea rând, pentru că ideea de a ne opune excesului, inutilităţii, tendinţei de excludere a limbii române din anunţurile publicitare, din reclamele de televiziune, chiar şi din dialogurile noastre cotidiene pe „Facebook”, a fost aplaudată în Franţa şi fluierată la Bucureşti.

Lumea a priceput că am lansat o „cruciada” împotriva limbii engleze pentru că aşa mi s-a năzărit, că nu aş avea puterea de a recunoaşte faptul că engleza este limba globală, extrem de necesară în profesiile noastre, şi care a influenţat enorm vocabularul limbii române mai ales în ultimele două decenii. Despre utilitatea împrumuturilor din engleză am vorbit într-un articol anterior (Five o’clock tea). Dar, aşa cum s-a întâmplat şi cu franceza în secolul al XIX-lea, fervoarea împrumutului ne-a condus la schimonosirea limbii, la caricatură. Din fericire, limbile au mecanisme interne de echilibrare şi expulzează, cu vremea, excesivul şi monstruosul. Înnoirea nu poate fi pusă în discuţie şi ar fi aberant să ne împotrivim acestui fenomen. Dar excesul