Una din instituţiile medicale strategice – a asigurat timp de peste un secol (dacă avem în vedere şi instituţia precursoare, Laboratorul de Medicină Experimentală, intrat în funcţiune în 1901), din perspectiva bolilor infecţioase, a luptei antiepidemice, a imunizării populaţiei, sănătatea naţiunii, siguranţa epidemiologică a armatei (în special în timp de război) – Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino“ se află astăzi în mare dificultate. Prestigiosul institut, aflat printre cele de renume pe plan internaţional, a luat fiinţă la 1 aprilie 1921, prin Decretul Regal nr. 3.068, semnat de regele Ferdinand, şi prin legea votată de Senat în şedinţa din 15 iunie 1921. Institutul era o continuare a Laboratorului de Medicină Experimentală al Facultăţii de Medicină, ce fusese încredinţat tânărului cercetător dr. Ioan C. Cantacuzino, revenit din străinătate. Medicul curant al întregii naţiuni române Poliglot, erudit, având vocaţia cercetării, I. Cantacuzino a absolvit trei facultăţi: Litere şi Filosofie, Ştiinţele Naturii, respectiv Medicină. Iată ce scria prof. dr. Constantin Ionescu-Mihăieşti, colaboratorul său cel mai apropiat, despre înfiinţarea instituţiei: „Institutul Cantacuzino a existat, de fapt, mulţi ani înainte de a fi căpătat, prin legea din 1921, o existenţă legală. Încă din anul 1904, trei ani după chemarea doctorului Ioan Cantacuzino la Catedra de Medicină Experimentală a Facultăţii de Medicină, laboratorul său, destinat iniţial exclusiv învăţământului şi cercetărilor pur experimentale, a fost însărcinat de Direcţiunea Sanitară să studieze modelele de preparare şi valoarea practică a două seruri de mare interes pentru medicină preventivă: serul antistreptococic şi serul antidifteric“. Destul de repede, laboratorul şi-a completat misiunile de cercetare, experimentare şi învăţământ, cu producţia, trecând la prepararea şi utilizar