Când ruşinea vine din fotbal
Cea mai frumoasă definiţie a patriei, spunea un mare artist iugoslav, e colecţia de abţibilduri cu fotbaliştii echipei naţionale. O definiţie care a fost valabilă şi la noi, ani de zile, pe vremea "Generaţiei de Aur" a lui Gică Hagi. O generaţie în care am crezut, alături de care am sperat şi pe care nu ne-a fost nicicând ruşine să o trimitem în lume, ca să ne reprezinte. După nici 20 de ani, de povestea de dragoste dintre Naţională şi suporterii săi s-a ales praful. Pe cine mai reprezintă, azi, echipa lui Victor Piţurcă?
Nopţi magice
A trecut un sfert de veac de la acea zi, dar bucuria şi mândria nu au vârstă. Era în 1989, într-un mijloc rece de noiembrie, ca şi acum. 30.000 de oameni s-au adunat atunci în Ghencea, zgribulindu-şi emoţiile sub şube răpănoase, iar alte câteva milioane stăteau încotoşmănate în faţa televizoarelor alb-negru. Le era greu tuturor, le era frică, le era frig, le era foame. Oamenilor nu le mai rămăseseră decât bucuriile simple, după-amiezele acelea minunate în care Craiova, Dinamo, Steaua ori Naţionala de fotbal îi făceau să simtă că mai există speranţă, că există viaţă dincolo de "Cortina de fier" a comunismului, că, undeva, în lumea bună, se vorbeşte, poate, elogios despre noi, că cineva se gândeşte la noi şi la necazurile noastre, măcar atunci când reuşim câte o mare performanţă sportivă internaţională.
Iar în ziua aceea de 15 noiembrie 1989 s-a vorbit de bine despre România. Dar nu despre România gri, a dictatorului Nicolae Ceauşescu, ci despre România frumoasă, a lui Emerich Jenei. Despre România lui Lung, despre România lui Dan Petrescu, Andone, Iovan şi Rotariu, despre România lui Sabău, Gică Popescu, Lupu şi Hagi, despre România lui Lăcătuş şi Balint. Aveam nevoie de o victorie împotriva puternicei Danemarce a fraţilor Laudrup (echipa care peste trei ani av