Laboratoarele de referinţă joacă un rol central în detectarea, monitorizarea şi răspunsul în epidemii, precum şi în furnizarea dovezilor ştiinţifice pentru prevenirea şi controlul bolilor infecţioase. Raportul ECDC (European Centre for Disease Prevention and Control) – Core functions of microbiology reference laboratories for communicable diseases din 2010 – a identificat cinci funcţii esenţiale ale laboratoarelor de referinţă: diagnostic de referinţă, sursă de material de referinţă, consiliere ştiinţifică, colaborare şi cercetare (naţional şi internaţional), monitorizare, alertă şi răspuns. În România, în cadrul Institutului Cantacuzino, existau încă din 1921 laboratoare care făceau referinţe naţionale – în anul 1932, de exemplu, aici funcţionau 12 departamente, în principal axate pe producţie, unde se făceau şi investigaţii epidemiologice care erau cerute de epidemiologii din laboratoarele regionale (în număr de cinci la aceea vreme). La nivelul României, laboratoarele naţionale de referinţă (LNR) – care au început să fie statuate de Ministerul Sănătăţii (MS) doar din anul 1965 – asigură diagnosticul etiologic al bolilor transmisibile cu impact asupra sănătăţii publice. Activitatea lor a fost evaluată, în anul 2001, de OMS şi regândită cu sprijinul Oficiului din Lyon în cadrul „Programului pentru întărirea capacităţii laboratoarelor de detectare şi răspuns în bolile transmisibile“. În cadrul programului PHARE „Asistenţa tehnică pentru îmbunătăţirea sistemului de supraveghere epidemiologică şi control al bolilor transmisibile din România“ s-a finanţat, în perioada 2003– 2005, alături de Banca Mondială, o parte din investiţiile necesare dotării laboratoarelor. Ministerul Sănătăţii a acordat o cofinanţare care a asigu Publicitate rat o parte din fondurile necesare refacerii unui corp de clădire ce găzduieşte cea mai mare parte a acestor laboratoare.