Poate că povestea mea nu este atât de înduioşătoare ca majoritatea celor care au fost publicate în această revistă, dar totuşi m-am hotărât şi eu să istorisesc păţaniile celui mai bun prieten al meu, Robi, un setter irlandez cu personalitatea specifică locuitorilor Irlandei.
Când l-au adus părinţii mei acasă, la o lună şi ceva de la naşterea lui, nu era altceva decât un ghem roşcat de blană, care schelălăia mereu după mama sa. După câteva zile însă, datorită afecţiunii şi dragostei cu care l-am întâmpinat şi îngrijit, o şi uitase pe cea care îi dăduse viaţă, eu devenindu-i ca o mamă adoptivă. Au trecut mai bine de doi ani de atunci, timp în care am legat o prietenie poate mai solidă şi mai presus decât una între oameni, doi ani plini de năzbâtii, giumbuşlucuri şi alte mici "prostioare" pe care le-a făcut fratele meu. Da, pentru mine el aşa este, căci sufletul său este mai pur decât al multor oameni, el nu concepe sentimentele atât de specifice rasei umane: ură, egoism, invidie, răutate şi încă atâtea altele. El este cel care simte imediat starea mea sufletească, comportându-se ca atare. Cum? Păi, dacă sunt supărat, vine cu jucăria sa preferată, o minge de tenis, şi parcă mă îndeamnă să abandonez tristeţea, jucându-mă cu el. Când sunt vesel, împărtăşeşte şi el bucuria mea, dând din coadă, sărind pe mine şi lătrându-mă. Ar mai fi foarte multe de spus despre el, dar cred că aş umple o carte întreagă cu poznele lui.
Acum cred că e timpul să închei, căci Robi stă lângă mine cu mingea între labe şi îmi face semn că e timpul să mă joc cu el: "Ham! Ham! Ham!". Tot ce îmi doresc e ca aceste - impropriu spus - animale iubitoare şi drăgălaşe - şi nu mă refer numai la câinii şi pisicile de rasă - să aibă o soartă mai bună. Dar atât timp cât mai există oameni care pot otrăvi un câine doar pentru că nu-l suportă, sau care pot
