Realizarea reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă, proiect de 6,5 miliarde de euro care se va afla în centrul negocierilor de săptămâna viitoare cu delegaţia Chinei, ar reprezenta un punct de cotitură în privinţa investiţiilor străine în sectorul energetic românesc.

Programul nuclear românesc reprezintă materializarea „visului“ avut de Nicolae Ceauşescu de reducere a dependenţei de URSS, iar statul a alocat toate resursele necesare pentru ca acest lucru să se întâmple.

Export de uraniu în URSS

Epopeea nucleară a României începe în anii ’50, când o societate mixtă, pe numele ei SovRom Cuarţit, a demarat operaiunile la Băiţa, în judeţul Bihor. Acesta nu extrăgea cuarţ, aşa cum lasă să se înţeleagă numele, ci uraniu. Materialul era exportat în URSS şi a fost echivalentul unui „tribut“ modern plătit de România. Din ţara noastră au fost exportate 17.288 de tone de uraniu, acesta fiind apoi utilizat la programul sovietic de realizare a bombelor atomice. Spre comparaţie, într-o şedinţă plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, din 15-22 aprilie 1964, ministrul Bujor Almăşanu îi raporta lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Am livrat 18.000 tone uraniu metal, iar pentru o centrală de 500 MW trebuie o încărcătură de 100 de tone şi apoi pentru fiecare an 70 de tone“.

Acum singurul loc unde se mai extrage uraniu este Crucea, în judeţul Suceava, dar autorităţile vor deschide noi exploatări şi în perimetrul Tulgheş (Harghita) – Grinţieş (Neamţ).

În 1956 a fost înfiinţat Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, din preluarea unui institut al academiei fondat de savantul Horia Hulubei. În 1966, autorităţile anunţau că România trimisese oferte preliminare pentru livrarea de centrale nucleare şi uzine de apă grea către URSS, Franţa, Suedia, Marea Britanie, RFG şi Canada. Acestea erau, însă, prea scumpe.

@