Institutul Cantacuzino: bun naţional, tun imobiliar sau povară la buget? (Dr. A. M) „În ziua de azi, nevoile [de seruri şi vaccinuri] au crescut atât de mult, încât mijloacele de care dispunem au devenit total insuficiente. Ne aflăm, deci, în imposibilitatea materială absolută ca pe viitor să ne putem realiza sarcina (...) Acestea sunt motivele pentru care ne gândim că este imperativ necesar să găsim o rezolvare a situaţiei în care ne aflăm, în scopul de a putea face faţă nevoilor actuale ale României.“ Aceste cuvinte nu au fost spuse nici de cel mai cunoscut medic din România (Raed Arafat), nici de singurul ministru al sănătăţii care s-a reîntors în acest fotoliu (Eugen Nicolăescu) şi nici de universitarul care organizează un fel de proteste împotriva lor (Vasile Astărăstoae). Ele au fost rostite, în 1921, de Ioan Cantacuzino, la fondarea, prin decret regal, a „Institutului de Seruri şi Vaccinuri“, care-i va purta numele. Scopul activităţii era cât se poate de clar şi de restrâns: „prepararea de seruri şi vaccinuri pentru combaterea bolilor contagioase, necesare ţării“ şi „munca de laborator şi cercetare necesară perfecţionării metodelor tehnice“. Producerea serurilor şi vaccinurilor a început în 1924, într-o clădire construită pe un teren de patru hectare de pe Splaiul Independenţei, „rupt“ din suprafaţa alocată la începutul secolului „Institutului de Anatomie Patologică“ condus de Victor Babeş. Institutul a fost creat de statul român ca entitate publică. În regulamentul de funcţionare adoptat în 1924 se stipula că veniturile vor proveni din subvenţia anuală a bugetului de stat; subvenţia acordată de diferite autorităţi administrative sau de societăţi private; vânzarea de seruri şi vaccinuri produse de Institut; vânzarea de diferite produse de laborator ale Institutului necesare diagnosticului de boli contagioase; taxa luată pentru diferite analize