Institutul Cantacuzino este subiectul perfect pentru presa română. Are de toate: istorie, sentimentul „patriotului naţionale“, trădare, corupţie, interese financiare, ştiinţă, politicieni, oameni dedicaţi cercetării, dar şi incompetenţi. Tocmai din cauza acestui potenţial periculos pentru imaginea unui politician, aceştia s-au ferit să lansez Publicitate e dezbateri serioase asupra viitorului Institutului Cantacuzino, mulţumindu-se să deplângă managementul defectuos şi să aloce apoi sume care să permită nu dezvoltarea, nu existenţa normală, ci subzistenţa Institutului. Sclerozat de traversarea tranziţiei, Institutul Cantacuzino îndeplineşte – cu chiu cu vai – cele trei roluri pe care fondatorul său i le-a hărăzit: de producţie de seruri şi vaccinuri, de cercetare şi de supraveghere epidemică a ţării. Dar în ce măsură, la aproape un secol de la înfiinţare, mai poate Institutul să funcţioneze? În ce măsură poate România să îl menţină integru şi funcţional? Mai dorim asta? Mai putem asta? Există soluţii pentru viitor? Iată numai câteva din temele unei dezbateri necesare, pe care însă prea puţini responsabili şi-o doresc fără ocolişuri. Lansăm astăzi, prin dosarul din paginile 2–4, această dezbatere în „Viaţa medicală“ şi pentru a preîntâmpina festivismul, uşor de anticipat, care va însoţi aniversarea, la 25 noiembrie, a 150 de ani de la naşterea lui Ioan Cantacuzino, savantul de a cărui voinţă este legată indisolubil soarta Institutului. Dezbaterea este necesară mai ales pentru că de soarta Institutului Cantacuzino depinde, pe termen lung, securitatea epidemică a României.

Institutul Cantacuzino este subiectul perfect pentru presa română. Are de toate: istorie, sentimentul „patriotului naţionale“, trădare, corupţie, interese financiare, ştiinţă, politicieni, oameni dedicaţi cercetării, dar şi incompetenţi. Tocmai din cauza acestui potenţial