Anul 1982 mi-a adus o mare bucurie.
Ţineam în braţe o fetiţă dorită şi iubită. Deşi mama mea a murit când eram mică, am ştiut instinctiv că doar noi suntem responsabili de siguranţa copilului nostru. Lucram în fabrică 12 ore, muncă grea, iar odată cu naşterea copilului, am stabilit ca eu să lucrez dimineaţa şi soţul meu noaptea, astfel încât copilul să fie supravegheat în fiecare secundă. Nimeni nu putea să ne ajute în acel moment şi nu pentru că nu şi-ar fi dorit. Deşi ne era greu, copilul nostru nu a rămas nicio clipă nesupravegheat, iar de fiecare dată când mergeam în parc, eram numai cu ochii pe el. Şi atunci, cel mai mare pericol îl reprezenta tot omul. Copiii dispăreau fără urmă. Informaţia nu circula prin facebook sau mass-media, ci din mamă în mamă, din bunic în bunic. Când fetiţa a început şcoala, îmi schimbasem locul de muncă şi aveam mare nevoie de ajutor, astfel încât bunica ei a rămas la noi, pentru a o duce şi a o aduce de la şcoală şi pentru a-i oferi, atât cât sănătatea îi permitea, o clipă de relaxare în parc. Bunica, responsabilă, nu se aventura mai mult decât ştia că poate. Chiar şi o străbunică a stat câteva luni cu copilul. O străbunică venită de la ţară, care nu şi-a scăpat strănepoata din ochi. Cum de ea ştia că aşa trebuie? Era o femeie simplă, crescuse mulţi copii şi nepoţi şi toţi erau teferi. În ciuda muncii grele, copiii erau mereu sub atenţia sa.
Generaţiile crescute cu cheia la gât nu erau chiar lăsate de izbelişte, aşa cum se crede. Copiii erau educaţi să vină direct acasă, să nu se îndepărteze de şcoală şi de bloc şi să nu vorbească cu necunoscuţii. Erau şi atunci câini pe stradă, erau şi atunci oameni periculoşi, dar milioane de copii au reuşit să supravieţuiască, tocmai datorită educaţiei primite.
O statistică a Direcţiei pentru Protecţia Copilului arată că în anul 2012, 8648 de copii au fost neglijaţi, i
