A ajuns şi Radioul din România la vârsta de aur. Nimic nu-i este străin: nici înţelepciune, nici valoarea culturală, nici respectul pentru publicul ascultător (auditorul acela cu urechea mereu de veghe la toate câte prin cuvânt îşi află tălmăcire), nici verticalitate morală, nici grijă pentru promovarea şi păstrarea tezaurului de gândire, simţire, cânt, artă, ştiinţă, nici deschidere pentru nou când tehnica modernă abia de ne îngăduie să ne racordăm suflul la uluitoarea ei evoluţie. S-au împlinit, la 1 noiembrie 2013, 85 de ani de la prima emisiune radiofonică românească sub cerul României şi parcă auzim de dincolo de dispariţia (evoluţia) materiei: Unde sunt zăpezile de altădată? Unde s-a mutat Vasile Voiculescu, doctorul cel fără de arginţi, poetul care va fi „învăţat eternitatea cu hohote să plângă“ (de nu-l va fi-ntâlnit prin Câmpiile Elizee pe marele Will care-i bântuie sonetele închipuite), cel care ne-a lăsat cu glas de ne-moarte una din cele mai de preţ emisiuni culturale radiofonice! Dar voi, umbre înalte sculptate în cuvânt, voi, mari actori ai teatrului românesc, voi aţi rămas cu noi spre a ne repeta iar şi iar, de la acea primă transmisie radiofonică a unei piese de teatru (8 februarie 1929) că nu degeaba i s-a fost lăsat omului cuvântul şi că prin el, el – omul, sâmbure de lumină şi adevăr chiar poate deveni! Nu ne-am propus să prezentăm toată gama de emisiuni cu care radioul ne-a obişnuit. Voi aminti doar de Teatru la microfon devenit în anii din urmă Teatrul naţional radiofonic şi, fapt cu totul remarcabil, de audiţiile de luni de la Ramada Majestic – un fel de replică modernă a saloanelor de altădată patronate de câte o coniţă cu aere de bas bleu din lumea făcătorilor de nimic. De data aceasta însă, la salonul de luni, sunt prezentate de peste opt ani piese de teatru nou înregistrate, comentate apoi de publicul obişnuit de aic Publicita