Deja discuţiile cu privire la dispariţia lui Piţurcă de pe această planetă au devenit plictisitoare. Publicul, doritor de vinovaţi şi de sânge nu-l mai vrea, iar ziarele şi televiziunile se fac de fiecare dată ecoul publicului, abandonând judecata raţională în favoarea judecăţii comerciale.
Dacă tot va fi ca Piţurcă să plece, deşi contractual îl leagă de glie încă doi ani, tot mai multă lume, plictisită de nesfârşitele proceduri româneşti, îşi doreşte un chip de altă naţie pe banca primei reprezentative. Nu e nimic nou, modelul se practică la scară largă, jumătate dintre echipele calificate pentru Brazilia sunt conduse de antrenori străini, iar pe noi ne-a eliminat Grecia în frunte cu portughezul Fernando Santos.
Nu mai suntem acum 150 de ani să-l aducem pe principele de Sigmaringen care să devină Rege, să ne electrifice, să ne asfalteze, să ne lase căi ferate şi să ne scape de păduchii din bărbile până la brâu. E altă activitate, fotbalul, şi e şi alt mileniu.
Variantele de antrenor străin sunt în linii mari cam astea două. Un nume mare, mare de tot, gen Capello la ruşi, dar o asemenea persoană e extrem de costisitoare, iar o Federaţie necalificată de atâta vreme la un turneu final nu-şi poate permite să dea măcar 5-6 milioane de euro pe an selecţionerului. Ar mai fi antrenorii ceva mai ieftini, dar care cunosc peisajul, au antrenat pe la noi, ne ştiu metehnele şi comportamentul. Aşa e Fernando Santos, care înainte să ia echipa naţională, a petrecut câţiva ani la cluburile greceşti. Însă nici aici nu stăm prea bine. Zenga s-a calat pe lumea arabă, Mandorlini e în Serie A, iar neadaptatul la Vaslui Lopez Caro s-a adaptat imediat, cu dorada şi linte cu tot, în Arabia Saudită, la echipa naţională, unde prinţii în ţoale albe îi dau, din ce am cercetat, vreo trei milioane de dolari pe an.
Ne mai rămân variantel
