La şcoală, copiii îşi fac despre Dumnezeu o idee greşită şi parţială: în sufletul lor se încuibează frica de un Dumnezeu nemilostiv, care pedepseşte totdeauna şi nu iartă niciodată.

Antropologul şi economistul american David Graeber a publicat nu demult o carte intitulată „Datoria. 5000 de ani de istorie“. E vorba de toate felurile de datorii din istorie: morale, economice, religioase, inclusiv acele datorii pe care mitologiile le consideră primordiale, faţă de divinităţi, de Dumnezeu sau de natură. Teza principală a cărţii este că, în majoritatea cazurilor, datoria nu e socotită sacră şi că, la un moment dat, Dumnezeu o şterge din catastiful său. Acesta ar fi, în opinia autorului, sensul creştin al Învierii de Apoi: eliberarea de consecinţele datoriei omului faţă de Dumnezeu. O lege datând din vremea lui Moise stipula iertarea datoriilor la fiecare şapte ani şi eliberarea din sclavia pricinuită de ele a tuturor datornicilor. Literatura înfăţişează de obicei cazuri opuse, în care datornicii nu sunt iertaţi sau în care preţul nu poate fi plătit.

„Neguţătorul din Veneţia“, piesa lui Shakespeare, e bine cunoscută. Gala Galaction are o nuvelă teribilă, „Lângă apa Vodislavei“, în care un cioban umilit de cojocarul satului se răzbună dându-l pe mâna unui turc. Deşi turcul îi oferă jumătate din banii cojocarului, ciobanul îi vrea capul. „Iartă la el, bre, că e lege al tău!“, insistă turcul. „Nu-l iert, boierule!“, încheie ciobanul socoteala cu cel care îl umilise. „Şi turcul îi aruncă ciobanului în piept ispaşa udă şi bolborositoare“. În multe astfel de exemple, avem de-a face cu un Dumnezeu care nu iartă. Un Dumnezeu pedepsitor, nu unul iertător de păcate. Graeber e de părere că păcatul e forma religioasă a datoriei faţă de Dumnezeu.

Idei inoculate la şcoală

Cele de mai sus mi-au amintit câteva lucruri de pe la noi. O să vedeţi imediat legătura. Cân