Se dedică lui Mihai Vasile şi alor săi de la Equinox, în amintirea a ceea ce a fost, cu certitudinea a ceea ce va să vină

În urbea lui Caragiale, azi nu se mai scrie teatru. (Şi abia dacă se mai face.) Dacă nu-l pun la socoteală pe Mihai Ispirescu, dramaturg afirmat înainte de 1989, deja consacrat pe plan naţional, jucat de teatrele bucureştene şi din ţară, pe care-l leagă de Ploieşti doar perioada studiilor liceale, titlul de cetăţean de onoare şi nişte prietenii vechi, singurul autor care încumetatu-s-a a face niscai piese este Octavian Onea, cunoscut mai mult ca cercetător al istoriei culturale (Haşdeu, Caragiale) decât ca autor de (două) piese de teatru. Niciuna jucată.

De ce nu se (mai) scrie

azi teatru în urbea lui Caragiale? Normal, întrebarea este una fără sens, dar cu o vădită intenţie polemică. Fără sens, în sensul că nu este deloc obligatoriu ca în Ploieştii lui Caragiale să se scrie teatru. Altfel, ar însemna că în Florenţa lui Dante să se scrie la nesfârşit epopei, iar la Paşcani să se scrie romane istorice pe bandă rulantă, model Sadoveanu. Aproape fără

sens este, în fond, şi sintagma „urbea lui Caragiale”, dar, mă rog, tradiţia clişeelor de patriotism local, rutina şcolii şi a mentalului colectiv, mândria de a fi ploieştean… Nu te pui cu astea, decât dacă vrei să te înjure lumea degeaba. Eu nu vreau. Eu vreau ca lumea să mă înjure cu folos.

Deci,

invocându-l sau nu pe Caragiale, de ce nu se scrie teatru la Ploieşti? Cu excepţia excentricului Onea, nimeni nu este tentat de această zonă a creaţiei literare. Nici la proză nu stăm foarte bine. Când apare vreo carte de nuvele sau, rara avis, vreun roman, aproape că ar trebui să fie sărbătoare. Spun „aproape”, fiindcă, în realitate, nu avem niciun motiv să sărbătorim, cele mai multe dintre cărţile de acest fel publicate de scriitorii prahoveni în ultimele decenii fiind sub