Scris de Corina Hutan - Interviu JA cu Mircea Diaconu despre carieră, filme, viață, căsătorie, copii și momente importante care i-au marcat, de-a lungul anilor, existența.
Jurnal Arădean: Sunteți un actor cunoscut. Aveți în palmares foarte multe filme. Când a fost momentul în care v-ați decis că vreți să urmați această meserie?
Mircea Diaconu: S-a întâmplat în trepte. Nu a fost ceva brusc. Nu spuneam poezii, nu eram recitatorul clasei, nu aveam antecedente în domeniu. Făceam un liceu în provincie, la Câmpulung Muscel, un liceu drastic, sobru, cu un internat ca o cazarmă și profesori de modă veche. Eram în clasa specială de matematică până când, în clasa XI – a, făcând sport, am ieșit din sală și am traversat pe culoar. În acel moment pe acolo trecea un profesor tânăr, de germană, special, sensibil… care m-a oprit și a zis: ”Intră în clasa asta„. Acolo erau cele mai frumoase și talentate fete din liceul nostru are cântau, recitau și pregăteau ceva. Lucrau la un montaj literar – muzical, un concurs între liceele orașului. Acolo, alături de ele, mai era un băiat care cânta foarte bine la fluier. M-a luat domnul profesor, m-a pus acolo, lângă acel băiat și m-a măsurat. Eram de aceeași înălțime – pardon, scurtime – și a zis: ”De mâine vii aici la repetiții!”. M-am supus, nu eram un rebel… Am înțeles, până la urmă, ce vroia acel profesor. Îi trebuia un băiat la fel de scund pe partea cealaltă a unui semicerc pe care îl regizase el pentru spectacolul cu pricina. Ăla eram eu. Mi-a dat să învăț o poezie și apoi, m-a ascultat și mi-a zis: ”Nu așa măi, băiatule, măi. Uite cum faci… te așezi către public și ții capul într-o parte, corpul în cealaltă parte și privești un metru deasupra oamenilor… Nu așa, la ei…”. Așa am făcut și am ajuns să particip la acel concurs între licee și la secțiunea recitare. La final am avut surpriza să fiu premiat, alături de o altă fată, de
