N-am fost niciodată un băutor profesionist de vin, deși câteodată mă laud, atunci când sunt pe la o sindrofie, că știu să fac diferența dintre un vin alb și unul roșu. La seriale mă pricep totuși ceva mai bine, deci pot să-mi dau seama că South Park e un serial de soi bun, care a îmbătrânit bine.
Primele episoade din South Park le-am văzut când eram puști. Cred că nici nu intrasem deja la liceu pe vremea în care stăteam la ora doișpe noaptea pe Atomic să prind câte un episod din animația lui Matt Stone și Trey Parker. Ca o mică paranteză pentru „tineretul din ziua de azi“, ei trebuie să știe că, înainte de net, Feisbuc, Twitter și Iutub chiar aveam și noi un post TV de muzică decent, în care muzicanții nu erau lăutari și nu vorbeau în boomșachaleza lui Alex Velea.
Acum închid paranteza și revin la oile mele. Fiind băiet, prea multe nu înțelegeam din episoadele acelea. De-abia prin liceu, când mi-am făcut un prieten care avea net pe „țeavă“ (adică d-ăla bun, ca să mă fac mai bine înțeles) am reușit să-mi „trag“ pe CD-uri mai multe sezoane din South Park care, la o adică, au contat în educația mea mai mult decât unele ore din liceu: hăhăindu-mă pe alocuri la niște glume care unora li se pot părea demne de Țociu și Palade (da, e vorba despre glumele cu „vânturi“) am aflat care-i faza cu mormonii, scientologia, politica externă americană ori Barbara Streisand.
Cele mai multe seriale au obiceiul de a se fâsâi după câteva sezoane. Când spun asta nu mă gândesc doar la chestii mai recente, de genul How I Met Your Mother sau The Big Bang Theory, ci și la câțiva „greuceni“ cum ar fi Seinfeld. Ba chiar mai mult, și pe felia animațiilor, ultimele sezoane din Futurama, Family Guy sau American Dad sunt doar puțin mai haioase decât umorul involuntar al pastorului Gâdea ori al fecundătorului (de mame și de Brumă) Mircea Badea.
17 e un număr cu noroc
South Pa
