Pe cît de tare strălucea Brâncoveanul în straiele sale făurite din aur și nestemate, pe atît se întuneca la față Dimitrie Cantemir. Cuvenita zestre a soției sale, Cassandra, fiica lui Șerban Cantacuzino, încăpuse pe mîna acelui viclean, bogat și cheltuitor domn al Valahiei și, la fiecare ieșire în public, Brâncoveanul își seca dușmanul la ficați împodobindu-se cu un samur și mai rar, un colier și mai greu, un diamant și mai mare. Dimitrie se mai refugia în lumea cărților ca să stea departe de aceste agape înveninate, dar zvonul opulenței dușmanului său i se strecura mereu în urechi. Într-o zi, cînd i-a venit din țară un răvaș, era să facă infarct și să ne lase fără Descriptio Moldaviae. Fratele său, Antioh Cantemir, care domnea în Moldova, păstrase pentru sine averea lăsată de tatăl lor, Constantin, iar Dimitrie era înștiințat că trebuie să se mulțumească doar cu faima de cărturar. Nu era mult, dar nici puțin, căci tînărul învățat își croise o oarecare faimă pe la chefurile vizirilor și știa să stoarcă, la o adică, avantaje diplomatice dintr-o discuție fină. Așa se face că, după o glumă bine plasată în prezența sultanului și o recitare în original din Dante, între kebabul de limbi de privighetoare și șaorma cu ochi de păun, la 100 de poște distanță, Antioh Cantemir n-a mai fost domnul Moldovei. Dimitrie l-a reașezat acolo unde îi era locul, în mijlocul necioplitei boierimi rurale și al destrăbălatelor oportunități cu răzeșițe minore.

Constantin Brâncoveanu n-a văzut însă cu ochi buni această putere cu rază lungă de acțiune. A încărcat repede un caic cu nestemate și, după ce mai multe schimburi de vîslași au murit de oboseală, l-a deșertat la picioarele puterii sacre a semilunii. Sultanul a descifrat cu ușurință cererea și l-a pus pe Dimitrie la păstrare, într-un surghiun ca la carte. Îmbiat să-și răscumpere fratele cu ce-i mai rămăsese din jefuirea Moldov