John R. Searle, ale cărui cercetări în domeniul filozofiei minţii au avut la bază, nu întîmplător, interesul pentru actele de vorbire – Searle consideră, în siajul preocupărilor lingvistice ale unor Ludwig Wittgenstein, J.L. Austin sau P. F. Strawson, că „intenţionalitatea limbajului trebuie să fie explicată în termenii intenţionalităţii minţii şi nu invers“ –, propune, în volumul său din 2004 Mind: A Brief Introduction (Mintea: Scurtă introducere în filozofia minţii, Editura Herald, Bucureşti, 2013), propria viziune despre funcţionarea minţii omeneşti în contextul relaţiilor acesteia cu mediul exterior, dar şi cu lumea interioară a fiinţei umane. În cele cîteva capitole ale cărţii, John R. Searle, într-un stil „simplu şi anost“, pledează împotriva principalei tendinţe din filozofia modernă, bine împămîntenită de René Descartes, tendinţă care mizează pe dualismul minte-corp.

Dualismul minte-corp

Prima jumătate a volumului prezintă argumentele împotriva diverselor idei care au la bază celebra afirmaţie carteziană „Gîndesc, deci exist“. În acest sens, unul dintre subcapitolele primului capitol are un titlu mai mult decît sugestiv: „Descartes şi celelalte dezastre“. Dualismul minte-corp – distincţia dintre lumea fizică, căreia îi aparţine şi corpul uman, şi conştiinţă, un ceva dintr-un alt material, diferit de cel al lumii fizice – nu este singura (pre)concepţie combătută de Searle. Pe lista inamicilor lui John R. Searle se află, de asemenea, idealismul – „universul este în întregime mental sau spiritual“ – şi opusul acestuia, materialismul – „unica realitate existentă este realitatea materială sau fizică“. Să ne reîntoarcem însă la erorile lui Descartes, erori surprinse în 12 puncte: problema minte-corp (relaţiile dintre mental şi fizic), problema celorlalte minţi (cum ştiu dacă şi alte persoane au o minte a lor?), problema scepticismului cu privir