Cu o sută de ani în urmă, guverne şi miniştri şi-au dat întregul lor concurs pentru siguranţa naţională, efort care includea şi politicile de sănătate publică. În această direcţie, s-a considerat necesară întemeierea de instituţii medicale de pionierat, unele fiind printre primele din lume sau în Europa Orientală: Institutul de Medicină Legală al lui Mina Minovici (1892), Institutul „Victor Babeş“ (1887), Societatea Salvarea (1906), Spitalul de Urgenţă (1936). Institutul de Seruri şi Vaccinuri a apărut în anul 1921, datorită unui precedent instituţional care a funcţionat foarte bine: Laboratorul de medicină experimentală din cadrul Facultăţii de Medicină (înfiinţat în 1901). De acestea se leagă numele lui Ioan Cantacuzino, numit „Canta“ de apropiaţi, dar şi de admiratori.

Marea experienţă românească

Cantacuzino (născut în 1863, la Bucureşti, în timpul lui Cuza) a plecat la Paris încă din adolescenţă. Acolo a făcut Liceul „Louis le Grand“, apoi a finalizat studii de filosofie (1882–1886), de ştiinţe naturale (1886–1891) şi medicină (1887–1894). În anul 1895 devine doctor în medicină cu teza: „Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism“. Tânărul cercetător român a intrat imediat ca asistent la Institutul Pasteur, lucrând cu Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului. Între 1895 şi 1901, îl găsim la Institutul Pasteur, ajungând unul din pasteurienii marelui institut francez. În 1901 se întoarce în ţară şi îl aflăm profesor de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din Bucureşti, fondator al Laboratorului de medicină experimentală. Aşadar, predare şi practică, după cum văzuse la Institutul Pasteur. În 1907, devine director general al serviciului sanitar din România, iar în campaniile din 1913 şi 1917–1918 a jucat un rol important în stingerea epidemiilor de febră tifoidă, holeră