Merg grăbit pe o stradă care nu se mai termină, căutând cu privirea o tăbliță cu numele străzii. Nu e nicio tăbliță. Și nici numere nu sunt. Simt că transpir. Trebuie să găsesc urgent o adresă la care sunt așteptat ca să țin o conferință, programată la ora unsprezece. Iar acum e unsprezece fără un sfert. Părul mi-e răvășit de vânt, cravata mi s-a strâmbat, iar pantofii nu se mai văd de praf. Îl opresc pe un domn în vârstă, care îmi inspiră încredere:

− Fiți amabil, aceasta e strada Ion Vodă cel Cumplit?

El nu-mi răspunde cu „da“ sau „nu“, ci se miră exploziv:

− Cum o să fie, dom’le, asta strada Ion Vodă cel Cumplit?! Niciodată nu s-a numit așa. Și nici nu putea să se numească. Da’ce, noi n-am avut și domnitori ca lumea?

− Și cum se numește?

− Nu știu.

− Atunci poate că e totuși Ion Vodă cel Cumplit…

− În niciun caz.

− Dar strada Ion Vodă cel Cumplit știți unde este?

− N-am auzit de ea.

S-a făcut ora unsprezece fără zece. Doamne, și cât de mult doream să ajung la timp!

Îmi sug burta și o opresc pe o domnișoară:

− Pot să vă întreb ceva?

Domnișoara trece privind prin mine, ca și cum nici nu aș exista.

Îmi încerc norocul cu o doamnă care merge cu un copil de mână. Ea ascultă atentă întrebarea, se gândește puțin și îmi răspunde:

− Mai aveți de mers. Trebuie să luați tramvaiul două stații, în direcția aceea. Și mi-arată cu mâna exact direcția în care mergeam.

Vreau să mă conformez, dar intervine în discuție un poștaș gâfâind de alergătură:

− Ce tramvai, dom’le, nu luați niciun tramvai! Strada e la doi pași, mergeți pe jos, mai și slăbiți cu ocazia asta!

− Bine, așa o să fac, la revedere.

Este ora unsprezece fără cinci.

Merg pe jos, într-un ritm de marș, și mă gândesc că în România nu poți niciodată să obții o informație în stare pură. Românii au talent, dar în mod și ma