Între 1977 şi 1981, un Constantin Noica izolat în munte i-a primit, sfătuit şi ajutat pe Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, schimbându-le definitiv modul de a gândi şi destinele ulterioare. Aceasta este povestea acelor ani şi a întâlnirilor de pe tărâmul filozofiei ce au dus la apariţia unei cărţi legendare, „Jurnalul de la Păltiniş“.

În 1983, la editura „Cartea Românească“ apărea o carte intitulată „Jurnalul de la Păltiniş“, având subtitlul „Un model paideic în cultura umanistă“. După standardele unei epoci precum cea în care trăim astăzi, volumul ar fi trebuit să fie recompensat cu titlul onorific de bestseller. La numai câteva luni de la apariţie, cartea circula din mână în mână, era discutată, analizată şi recomandată. La nivelul acelor ani însă, şi având ghinionul racordării la cea mai neagră perioadă a socialismului românesc, „Jurnalul de la Păltiniş“ a avut destinul unui obiect interzis, dezbătut pe la colţuri, ascuns de ochii indiscreţi şi fiind miza unor schimburi, precum cele contra unor pachete de unt, ce ar face tinerii din ziua de astăzi să zâmbească.

Reeditat imediat după Revoluţia din decembrie 1989 şi completat cu pasajele ce fuseseră scoase de cenzură la momentul primei apariţii, „Jurnalul de la Păltiniş“ şi-a continuat, şi în epoca democratică, ascensiunea fulminantă. A fost redescoperit de o nouă generaţie, iar aspectul secret, primit fără voia sa în comunism, a dispărut, apropiindu-se mai tare de sensul subtitlului: un model educaţional.

O nebunie asumată

„Jurnalul de la Păltiniş“ este una dintre acele cărţi care, după toate rigorile impuse de un astfel de tip de discurs, pare imposibil de explicat cuiva care ar fi curios cu privire la tema lucrării. Ce ai putea să-i spui unei astfel de persoane? Că este despre nişte oameni care se plimbă, citesc, mănâncă şi discută filozofie? Că este despre un domn extrem de c